Ce ar trebui să înveţe Omenirea din lecţia pandemiei? Unde sunt descoperirile ştiinţei şi care mai este rolul medicinei într-un context în care prevenţia joacă rolul important şi nu tratamentul sau bisturiul? Realitatea neputinţei medicinei relevată de lupta cu pandemia de Coronavirus poate fi extinstă către toate domeniile, incluzând domeniul juridic, politic, economic, social, educaţional şi cultural.
Medicina secolului XXI ne-a fost prezentată ca fiind una extrem de performantă şi cu succese notabile în tratarea unor cazuri dintre cele mai diverse şi dintre cele mai grave. Ceea ce nu s-a spus niciodată, însă, este faptul că de cele mai multe ori tehnicalitatea unor procese şi acţiuni rămâne neputincioasă în faţa unor evenimente care nu pot fi gestionate conform unui manual sau pe baza unor cunoştinţe dobândite anterior.
Omul modern a devenit foarte reticent la schimbare, la noutate şi la alternativă, în ciuda faptului că suntem nişte fiinţe agitate, dornice de mişcare şi de socializare, pandemia ne-a demonstrat că diferenţa dintre învingători şi învinşi stă în capacitatea de adaptare. Virusul s-a adaptat şi s-a perfecţionat, noi am rămas aceeaşi plângăcioşi care nu putem trăi fără socializare, o socializare excesivă care nu a lăsat loc multă vreme evoluţiei. Acesta este motivul pentru care, în ciuda caracterului omului – de fiinţă socială, ar trebui să căutăm şi să dezvoltăm caracterele unor fiinţe culturale şi spirituale. Omul modern este preocupat foarte mult de drepturile şi de libertăţile sale, pierzând din vedere faptul că potrivit legilor naturii, extincţia este regula, iar supravieţuirea este excepţia. În faţa pandemiilor, a războaielor, a catastrofelor, a schimbărilor climaterice doar excepţionalii supravieţuiesc.
Forma de organizare de la un moment dat în faţa unor situaţii ca cele expuse anterior s-a dovedit, de cele mai multe ori, neputincioasă şi depăşită. Este și cazul medicinei zilelor noastre. De ce s-a întâmplat acest lucru? Tocmai datorită faptului că, în ciuda unei socializări excesive şi în ciuda accesului într-un timp foarte scurt la informaţie, omul modern este preocupat doar de ceea ce i se cuvine, de drepturile sale şi de libertatea sa, obligaţiile sale şi drepturile celorlalţi fiind duse la îndeplinire, de cele mai multe ori, prin măsuri coercitive.
Sursa acestor măsuri coercitive este justiţia, căci prin intermediul acesteia omul modern poate fi obligat să facă sau să nu facă un lucru, doar că justiţia, la fel ca şi medicina, a fost „educată” în secolul XXI să aplice „un bisturiu” sau să trateze aplicând o reţetă. Rolul prevenţiei şi al educaţiei a fost minimizat tocmai prin prisma faptului că implică acurateţe şi o perioadă de timp îndelungată pentru a da rezultate.
Fără a avea vreo legătură cu evenimentele medicale de la acest moment, justiţia din România se află într-o perioadă de stagnare care ar putea constitui oportunitatea unei reconfigurări şi reevaluări în privinţa rolului pe care îl are în societate, dar şi în privinţa instrumentelor cu care poate opera.
Justiţia, la fel ca şi medicina, se află într-un impas al unor instrumente şi metode anacronice, fiind total lipsite de cunoaşterea realităţilor sociale şi de capacitatea de prevenţie.
Iată un exemplu pentru ceea ce înseamnă rolul oamenilor vizionari şi pentru care supravieţuirea nu este doar o întâmplare fericită a naturii.
Primele cazuri de holeră din Anglia au fost raportate în 1831, cam pe vremea când Dr. Snow, un obstretician intersat de multe aspecte ale ştiinţei medicale, termina studiile medicale la vârsta de optsprezece ani. Între 1831 și 1854, zeci de mii de oameni din Anglia au murit de holeră. Deși Dr. Snow a fost profund implicat în experimente folosind o nouă tehnică, cunoscută sub numele de anestezie, pentru a da naștere copiilor, el a fost, de asemenea, fascinat de cercetarea teoriei sale despre modul în care s-a răspândit holera.
La mijlocul anilor 1800, oamenii nu aveau apă curentă sau toalete moderne în casele lor. Au folosit fântâni de oraș și pompe comunale pentru a obține apa pe care o foloseau pentru băut, gătit și spălat. Sistemele septice erau primitive, iar majoritatea locuințelor și întreprinderilor aruncau canalizări netratate și deșeuri de animale direct în râul Tamisa sau în cariere deschise numite „bazine”. Companiile de apă îmbuteliau adesea apa din Tamisa și o livrau la puburi, fabrici de bere și alte întreprinderi.
Dr. Snow a crezut că apele reziduale aruncate în râu sau în bazinele de decupare din apropierea puțurilor orașului ar putea contamina alimentarea cu apă, ducând la o răspândire rapidă a bolilor. În august 1854, Soho, o suburbie a Londrei, a fost puternic lovită de un focar teribil de holeră. Dr. Snows însuși a locuit lângă Soho și a mers imediat la muncă pentru a-și demonstra teoria că apa contaminată este cauza focarului.
„La 250 de metri de locul în care Cambridge Street se alătură Broad Street, au existat peste 500 de atacuri fatale de holeră în 10 zile”, a scris dr. Snow, „De îndată ce am luat cunoștință de situația și amploarea acestei irupțiuni (sic) holera, am bănuit o anumită contaminare a apei mult-frecventatei pompe de stradă din Broad Street. ”
Dr. Snow a lucrat 24 de ore din 24 pentru a urmări informațiile din spital și din dosarele publice cu privire la momentul declanșării focarului și dacă victimele au băut apă din pompa Broad Street. Snow bănuia că cei care locuiau sau lucrau în apropierea pompei erau cei mai susceptibili de a folosi pompa și, prin urmare, de a contracta holera. Cercetările sale medicale de pionierat au dat roade. Folosind o rețea geografică pentru a grafica decesele din focar și investigarea fiecărui caz pentru a determina accesul la apa pompei, Snow a dezvoltat ceea ce el a considerat dovada pozitivă că pompa a fost sursa epidemiei. Pe lângă cei care locuiau în apropierea pompei, Snow a urmărit sute de cazuri de holeră către școli, restaurante, afaceri și pub-uri din apropiere.
În 1883, un medic german, Robert Koch, a dus căutarea cauzei holerei cu un pas mai departe, când a izolat bacteria Vibrio cholerae, „otravă” pe care Snow o suscepta că a provocat holera. Dr. Koch a stabilit că holera nu este contagioasă de la persoană la persoană, ci se răspândește numai prin surse de apă insalubre sau de aprovizionare cu alimente, o victorie majoră pentru teoria lui Snow. Epidemiile de holeră din Europa și Statele Unite în secolul al XIX-lea s-au încheiat după ce orașele au îmbunătățit în cele din urmă sistemul de canalizare a apei.
Organizația Mondială a Sănătății estimează că 78 la sută dintre oamenii din țările lumii a treia nu beneficiază încă de aprovizionare cu apă curată astăzi și până la 85 la sută dintre aceștia nu locuiesc în zone cu tratament adecvat al apelor uzate, ceea ce face ca focarele de holeră să fie o preocupare continuă în unele părți ale lumii.
Din păcate pentru omul modern, preocuparea principală este aceea de a înlătura efectele şi nu cauzele, iar acest lucru se transpune în numărul morţilor îngropaţi în cimitire, în tonele de adevăr îngropat în dosare şi în numărul indivizilor incompetenţi care ne conduc destinele.
de Ciprian Demeter
