Piața muncii se clatină. România a depășit deja ținta de șomaj stabilită de FMI pentru tot anul

Cimpoi Adrian02/07/2026

0 1.422 5 minute de citit

Institutul Național de Statistică a confirmat joi ceea ce piața muncii din România semnala de câteva luni: rata șomajului a urcat la 6,4% în mai 2026, cu 0,1 puncte procentuale peste cea din aprilie. Cifra nu ar atrage atenția izolat.

Problema e contextul: Fondul Monetar Internațional estimase, în aprilie, o rată medie a șomajului de 6% pentru întregul an 2026. România a depășit-o deja, cu șapte luni înainte de închiderea exercițiului statistic – nu pentru că piața muncii s-a supraîncălzit, ci pentru că economia se contractă.

Numărul absolut spune aceeași poveste, la altă rezoluție. INS estimează 522.100 de șomeri în luna mai, cu 10.000 de șomeri mai mulți decât în aprilie și cu peste 15.000 mai mulți decât în urmă cu un an.

Trei ani de creșteri ale ratei șomajului

La începutul lui 2024, rata șomajului ajustat sezonier era 5,2-5,4%. Pe parcursul anului a urcat spre 5,6-5,7%. În 2025, a trecut de 6% și a rămas acolo. În primele cinci luni din 2026, s-a mișcat între 6,3% și 6,5% – un nivel pe care economia românească nu îl mai atinsese din 2021.

Ce lipsește din acest tablou e exact ceea ce l-ar face ușor de explicat: un șoc identificabil, o pandemie, un colaps sectorial. În loc de asta, avem o deteriorare graduală, cumulativă, care coincide cu doi ani de consolidare fiscală, inflație cu două cifre și, din februarie 2026, recesiune tehnică oficializată de INS după două trimestre consecutive de contracție a PIB.

Ce spune, de fapt, industria

BNR descrie fenomenul în termeni tehnici: piața muncii traversează o „ajustare”, iar restructurările sunt determinate „cu precădere de factori ciclici”.

Datele din spatele formulării sunt mai puțin liniștitoare. Numărul de salariați a scăzut cu 1,2% în termeni anuali în aprilie, iar industria explică aproape un punct procentual din contracție- sectorul care, în mod normal, ar trebui să fie motorul oricărei redresări bazate pe investiții și fonduri europene. Sondajul DG ECFIN indică intenții de restructurare în majoritatea sectoarelor economiei, cu o singură excepție: comerțul.

În paralel, salariile își pierd din elan exact când angajații ar avea nevoie de ele cel mai mult. Dinamica anuală a salariului brut pe economie a coborât la 3,5% în aprilie, cu 0,8 puncte procentuale sub luna anterioară – cu mult sub inflația de aproape 11% înregistrată în aceeași perioadă, ceea ce înseamnă salarii reale negative pentru a doua lună consecutivă la rând. Sectorul privat a văzut creșterea salarială coborând la 5% (de la 6,2% în martie), iar sectorul bugetar continuă să scadă în termeni nominali, cu -2,4%, doar ușor mai atenuat decât luna precedentă.

Cine suportă costul

Structura pe sexe și vârste arată unde se concentrează presiunea. Rata șomajului la femei a ajuns la 6,5%, cu 0,2 puncte peste cea a bărbaților (6,3%) – un decalaj care s-a menținut constant în ultimul an.

Mult mai îngrijorător e segmentul tinerilor: 28,8% dintre persoanele cu vârste între 15 și 24 de ani erau șomere în trimestrul ianuarie-martie 2026, aproape unul din trei. Pentru comparație, în rândul adulților de 25-74 de ani rata e de 4,9% – de peste cinci ori mai mică. Populația adultă activă rămâne, totuși, marea majoritate a șomerilor: 72,4% din total, ceea ce arată că fenomenul nu mai e doar despre tineri la prima angajare, ci despre concedieri și restructurări în forța de muncă matură.

Tinerii, lăsați mereu în urmă

România are de câțiva ani cea mai mare rată din UE de tineri NEET (acronim pentru „Not in Education, Employment or Training”, care se referă la tinerii care nu lucrează, nu studiază și nici nu urmează vreun program de formare profesională). Dar explicația nu ține de „lene” sau de noile generații care refuză munca.

Avem aproximativ 846.000 de tineri NEET cu vârste între 15 și 34 de ani , dintre care 85% au peste 20 de ani , iar două treimi sunt femei, arată o cercetare a CPAG, un think tank independent fondat de Laurian Lungu. Patru regiuni – Sud-Est, Nord-Est, Sud-Muntenia și Sud-Vest Oltenia -concentrează 63% din totalul național .

ADVERTISING

România alocă 2,9% din PIB pentru educație – cel mai redus nivel din UE, față de o medie europeană de aproximativ 4,7% (de exemplu, Bulgaria alocă 4,5% ). Cheltuiala per elev în învățământul primar ( 1.236 euro ) este de aproximativ o treime din nivelul Bulgariei și un sfert din nivelul Slovaciei , iar acest decalaj s-a adâncit între 2012 și 2022 .

În interiorul bugetului educațional al României, învățământul primar primește 52% din media națională per elev , în timp ce învățământul liceal teoretic ajunge la 128% , iar cel terțiar la 158% — o distribuție a resurselor înclinată în defavoarea etapelor timpurii, acolo unde randamentele pentru categoriile vulnerabile sunt cele mai ridicate.

Un răspuns credibil de politică publică este accesibil din punct de vedere bugetar. Scenariul de bază, construit pe cinci direcții strategice , implică un cost anual de 906 milioane – 1,2 miliarde euro (aproximativ 0,3–0,4% din PIB ), sub media UE pentru cheltuielile cu politicile active de ocupare ( 0,5% ). Aproximativ 65% din acest efort ar putea fi cofinanțat prin instrumente europene ( ESF+, ERDF, Erasmus+, Fondul european pentru competitivitate ). Costul net pentru bugetul de stat al României ar fi de 200–230 milioane euro pe an — aproximativ 1,5% din bugetele cumulate pe 2024 ale Ministerului Educației și Ministerului Muncii — comparativ cu o pierdere estimată de 2,6–3,5 miliarde euro anual sub ipoteza menținerii situației actuale.

Prin comparație, cinci state din UE — Bulgaria, Irlanda, Spania, Portugalia și Grecia — au redus rata NEET cu între 7,6 și 12,5 puncte procentuale într-un interval de un deceniu, pornind de la niveluri comparabile cu sau chiar mai ridicate decât nivelul actual al României, de 19,3% . În România, reducerea ratei NEET este foarte lentă: aceasta a scăzut cu doar 3,2 puncte procentuale , în timp ce experiența țărilor de referință arată că procesul poate fi mult mai rapid. Trei mecanisme apar constant în strategiile de succes: (i) un responsabil de caz alocat fiecărui NEET identificat, (ii) un registru unic interinstituțional și (iii) o obligație legală de recontactare . România nu dispune în prezent de niciunul dintre aceste trei instrumente.

Stagflație, cu ghilimele tehnice

Combinația de indicatori – inflație de aproape 11%, contracție a PIB și un șomaj care urcă lunar de aproape trei ani – se potrivește manualului clasic de stagflație.

Nuanța pe care merită păstrată e că stagflația anilor ’70 era un fenomen structural, alimentat de șocuri energetice repetate și spirale preț-salariu. Episodul românesc actual are o componentă fiscală clar identificabilă – ajustarea bugetară din 2025, menită să reducă un deficit care atinsese aproape 9% din PIB – combinată cu un șoc extern (prețul petrolului, conflictul din Orientul Mijlociu). E mai degrabă o recesiune indusă de consolidare fiscală, cu inflație persistentă, decât o stagflație structurală de tip clasic.

Rezultatul pe piața muncii, însă, e identic: angajatorii concediază, salariile reale scad, iar banca centrală nu are spațiu de manevră să reducă dobânzile fără riscul de a realimenta inflația.