Viktor Orban. Cum s-a transformat studentul anti-sovietic în ”măgarul troian” al rușilor în Europa

Cimpoi Adrian12/04/2026

0 1.421 8 minute de citit

Istoricii vor continua probabil să se întrebe când, mai precis, l-a pierdut lumea pe tânărul anti-sovietic care cerea un viitor democratic pentru țara sa la picioarele lui Imre Nagy, dar întrebarea reală este dacă acel tânăr a existat măcar, vreodată.

“Totul a început cu o luptă, lupta pentru libertatea noastră. Ceea ce comuniștii le-au luat ungurilor, tinerii trebuiau să recâștige” – aceasta este declarația ambițioasă cu care tocmai site-ul oficial al lui Viktor Orban afirmă că a început cariera sa politică.

Această luptă, potrivit site-ului atent editat al lui Orban, a început în 1988, la Colegiul Bibó István, cu organizarea de “mici cercuri de libertate” – de altfel, prima secțiune a istoricului prezentat include numeroase mențiuni despre declarațiile și eforturile anti-sovietice ale lui Orban și asociaților săi la finalul anilor ‘80.

Acesta este mediul care a dat naștere partidului Fidesz, în prezent una dintre cele mai puternice forțe anti-europene și pro-ruse din cadrul UE, dar care, în primii săi ani de existență, era o organizație studențească ce promova integrarea europeană și privea economiile de piață Occidentale și liberalismul politic drept elemente importante pentru dezvoltarea Ungariei, după cum amintește Encyclopedia Britannica.

Această schimbare radicală din ultimele decenii este cu atât mai surprinzătoare deoarece partidul a fost condus, aproape pe întreg parcursul istoriei sale, de aceeași persoană – același Orban care a trecut el însuși printr-o metamorfoză politică care însă a surprins întreaga lume: De la studentul care, în anul revoluționar 1989, îi gonea pe sovietici din țara sa la un lider “iliberal” autodeclarat dispus să facă jocul Rusiei în Europa – “măgarul troian al Uniunii Europene”, după cum l-a descris în 2025 istoricul și disidentul polonez Adam Michnik.

Tipul dur cu origini “relativ neprivilegiate”

Nu sunt foarte multe de spus despre Viktor Orban înainte de momentul 1988, cu excepția faptului că trecutul său îl plasează mai degrabă în Ungaria provincială rurală, departe de studenții și reprezentanții elitei intelectuale din Budapesta care au dat startul revoluției din 1956, înăbușită violent de trupele sovietice.

S-a născut la 31 mai 1963, la Székesfehérvár, și a crescut în comitatul Fejér, având rădăcini familiale în Alcsútdoboz și mai târziu în Felcsút.

Originile rurale, “relativ neprivilegiate”, în cuvintele istoricului canadian Ivan Kalmar, ale lui Orban și ale majorității celorlalți membri fondatori ai Fidesz aveau să joace un rol deosebit de important în cariera și traseul politic al partidului – până în prezent, imaginarul Ungariei rurale, ideea de apartenență locală, apelul la viața „obișnuită” a națiunii, dar și importanța provinciilor ungare reprezintă elemente comune, aproape constante în discursul public al lui Orban.

În orice caz, el a fost practic catapultat în vârful politicii ungare la 16 iunie 1989, în timpul tranziției Ungariei de la comunism: Momentul său de afirmare a fost un discurs rostit la reînhumarea lui Imre Nagy, liderul revoluției eșuate din 1956 executat de sovietici.

Un tânăr activist puțin cunoscut la acea vreme, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, Orban a fost una dintre primele figuri publice din Ungaria care a cerut alegeri libere și retragerea trupelor sovietice din țara sa – acest moment triumfal este văzut de mulți drept adevărata “naștere” politică a lui Orban și, ce-i drept, el însuși se folosește des de memoria acelui discurs istoric. După cum explică antropologul ungar István Povedák, destinul politic al lui Orban este strâns legat de intrarea sa în viața publică într-un “moment politic sacru”.

La scurt timp după discurs, în 1990, Fidesz a intrat în primul parlament democratic al țării cu aproape 9% din voturi, un rezultat semnificativ pentru o formațiune politică atât de tânără.

Politicile progresiste și bursierul lui Soros, astăzi demonizat

În primii ani de activitate politică, Fidesz și-a păstrat în mare parte identitatea originală, un grup format aproape în totalitate din tineri cu idei și principii diverse, dar care în general susțineau o serie de politici extrem de progresiste pentru climatul politic ungar de la acea vreme, arată o analiză a istoricului grec Takis S. Pappas pentru Cambridge University Press.

Fidesz s-a remarcat inițial ca partid care susținea drepturile minorităților, secularismul fără compromisuri și pragmatismul economic.

În fapt, orientarea inițială a Fidesz era atât de pro-vestică încât, în perioada 1988-1989, înainte de a deveni oficial un partid politic, mișcarea fondată de Orban a beneficiat inclusiv de susținere din fondul de 1 milion de dolari dedicat de Fundația Soros pentru încurajarea dezvoltării organizațiilor democratice în acea perioadă în Ungaria, după cum arată un raport al Open Society Foundations.

Orban însuși a beneficiat direct de ajutor financiar din partea fundației înființate de filantropul american: A fost unul dintre miile de tineri maghiari care au primit burse pentru studii oferite în străinătate oferite de fundație în acei ani. După cum amintește site-ul de profil Uncomfortable Oxford, tânărul Orban a urmat vreme de câteva luni un program de studii de master la Colegiul Pembroke din cadrul universității britanice, dar și-a abandonat studiile după doar câteva luni, în 1990, și s-a întors în Ungaria pentru a participa la alegerile din acel an.

Propaganda oficială a lui Orban descrie timpul petrecut la Oxford drept perioada în care el a învățat unele dintre cele mai importante lecții despre ce înseamnă să fii un adevărat conservator, dar ignoră în mod convenabil faptul că a fost sponsorizat de filantropul “vestic” pe care întregul ecosistem suveranist și anti-occidental din care Fidesz face parte îl demonizează în prezent.

În orice caz, în ceea ce privește Fidesz în acești ani, nu a trecut mult timp până când, pe măsură ce popularitatea partidului a crescut, conducerea sa și-a dat seama că singura șansă reală de a ajunge la putere era să se mute spre centru. Acest lucru a implicat o dilemă pe care Pappas o descrie astfel:

“Urma partidul să se îndrepte spre stânga social-democrată, diluându-și anticomunismul, sau trebuia să se îndrepte spre dreapta, sacrificându-și liberalismul?”.

Răspunsul la această întrebare a venit în 1993, în timpul congresului politic de la Debrecen, în cadrul căreia modelul de conducere colectivă a partidului a fost abandonat, în favoarea unei singure figuri centrale: Viktor Orban.

Din acest punct, amintește Pappas, cei mai liberali membri ai Fidesz au început să se distanțeze de partid, iar Orban a avut undă verde să înceapă apropierea ideologică de dreapta politică, inițial prin estomparea orientărilor mai liberale și anticlericale ale partidului și înlocuirea acestora cu teme conservatoare tradiționale precum familia, Dumnezeu, ordinea și patria.

Chiar și după această reorientare politică, însă, Fidesz a rămas, pentru următorul deceniu, o forță politică pro-occidentală și pro-europeană, nu doar în campanie, ci și după preluarea puterii.

După ce Fidesz a câștigat detașat alegerile parlamentare din 1998, iar Orban a devenit pentru prima oară prim-ministru în fruntea unei coaliții de centru-dreapta care a ținut țara pe drumul european, deși primele semne ale furtunii care avea să urmeze au început să apară încă din această perioadă.

În acest sens, este important de amintit că negocierile Ungariei pentru aderarea la UE începuseră încă din 1994, în timpul guvernului lui Peter Boross, dar guvernul lui Orban a continuat să avanseze în ritm rapid în această privință.

În fapt, o analiză realizată de Chatham House în 2002 consemna faptul că Ungaria a rămas, în timpul primului guvern Orban, “printre candidații fruntași în ceea ce privește «capitolele» acquis-ului (european) asupra cărora s-a ajuns la un acord provizoriu la Bruxelles” – până în iulie 2002, guvernul ungar încheiase negocierile pentru 26 dintre cele 31 de capitole ale acquis-ului, amintește Chatham.

Totuși, analiza Chatham consemnează și faptul că Orban devenise deja, până la acel moment, unul dintre “cei mai vocali critici ai UE dintre liderii țărilor candidate” și că, deși Ungaria participa activ la negocieri și înregistra progres semnificativ, întregul proces era prezentat populației maghiare drept un târg în care Budapesta trebuia să “negocieze dur” pentru a-și apăra interesele naționale, iar Orban însuși nu se sfia din a lansa avertismente despre cum intrarea în UE ar putea lăsa “mii de fermieri fără slujbe” sau din a critica influența “marilor afaceri și a investitorilor străinI”.

”Națiunea nu poate fi în opoziție”

În final, Ungaria a intrat în Uniunea Europeană fără Orban, al cărui partid a pierdut alegerile în 2002. Această înfrângere electorală nu a făcut decât să întărească discursul naționalist al partidului și, în mod paradoxal, i-a conferit lui Orban o serie de avantaje importante.

În timp ce guvernele pro-europene de stânga conduse de prim-miniștri Péter Medgyessy (2002-2004), apoi de Ferenc Gyurcsány (2004-2009) și Gordon Bajnai (2009-2010) au avut de navigat scandaluri politice de proporții și efectele crizei financiare din 2007-2008 a folosit acest răgaz pentru a pune practic stăpânire pe societatea civilă din Ungaria, prin mișcarea “Cercurilor Civice” – o inițiativă națională menită să mobilizeze electoratul ungar prin inițiative civice și culturale, dar și o retorică populistă din ce în ce mai accentuată, printre altele și să pregătească terenul pentru revenirea la putere.

Desigur, Fidesz nu a admis niciodată cu adevărat faptul că a “pierdut” alegerile din 2002 – din contră, un element central al campaniei conduse de Orban a fost definirea oricărui alt guvern drept practic ilegitim, pentru că, chiar în vorbele liderului Fidesz, “națiunea nu poate fi în opoziție” – o frază celebră rostită de Orban într-un discurs susținut la puțin timp după pierderea alegerilor care a devenit, în anii următori, unul din principalele sale slogane de campanie, explică politologul maghiar Bela Greskovits într-un studiu despre cum Orban a reconstruit dreapta ungară prin cucerirea societății civile.

Această strategie s-a dovedit a fi extrem de eficientă: După 8 ani în care nemulțumirea populației maghiare s-a acumulat, iar prăpastia dintre stânga și dreapta politică s-a adâncit considerabil, Orban a revenit la guvernare cu un rezultat istoric: nu doar că Orban a obținut din nou postul de prim-ministru, dar coaliția condusă Fidesz a obținut 263 dintre cele 386 de locuri în Parlamentul Ungariei – o supermajoritate care i-a conferit lui Orban și aliaților săi posibilitatea de a schimba Constituția țării după bunul plac.

Au profitat din plin de această situație: Parlamentul dominat de Fidesz a adus 12 noi amendamente Constituției din 1949 doar într-un singur an, iar în final, a înlocuit-o complet. Noua Constituție a Fidesz a fost redactată în secret, prezentată Parlamentului cu doar o lună pentru dezbatere, adoptată exclusiv prin voturile blocului parlamentar Fidesz și promulgată de un președinte numit tot de Fidesz.

Nici partidele de opoziție, nici organizațiile societății civile, nici publicul larg nu au avut vreo influență asupra acestui proces, iar Constituția a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012, arată o analiză publicată de Yale Law School.

Deși momentul transformării personale a lui Viktor Orban dintr-un tânăr autodeclarat democrat într-un “cinic autoritar”, așa cum îl descrie disidentul polonez Adam Michnik, mulți observatori internaționali au abandonat ideea existenței unei democrații reale în Ungaria după momentul 2012.

În fapt, numeroși experți sunt de părere că motivul principal pentru care țara nu a căzut în totalitate într-o prăpastie totalitară, ci a rămas la stadiul de “regim hibrid”, așa cum a ajuns să fie descrisă în ultimii ani, este apartenența la Uniunea Europeană.

Odată privită situația din acest punct de vedere, nu este de mirare faptul că revenirea lui Orban la putere în 2010 coincide cu apropierea strategică fulgerătoare de țări precum Rusia și China, prin așa numita “Deschidere către Est”, strategia de politică externă inițiată în același an – la urma urmei, de ce ar mai urmări o apropiere de Occidentul democrat când el însuși are mult mai multe puncte în comun cu lideri precum Vladimir Putin și Xi Jinping?

Privite prin prisma activităților sale din ultimele trei decenii, toate derapajele Guvernului Orban din 2010 încoace, mai ales cele din timpul războiului din Ucraina, apropierea lui cinică de Federația Rusă, moștenitoarea proiectului imperialist care a subjugat Ungaria pe care o vrea “suverană”, încercarea lui de a stârpi orice formă de disidență politică în timp ce se identifică cu liderii Revoluției din 1956 nu sunt, sub nicio formă, contradicții misterioase.

De trei decenii încoace, Viktor Orban a spus întregii lumi exact cine este: Un lider însetat de putere, fără pic de respect pentru democrație, și ale cărui tendințe autoritare au fost ținute în frâu doar de apartenența Ungariei la “Occidentul decadent” pe care îl înfierează.