Borfașul de la Snagov: Cum a trăit toată viața Călin Popescu Tăriceanu pe spinarea românilor
Călin Popescu Tăriceanu — fost premier, fost ministru, fost președinte al Senatului — reprezintă prototipul perfect al politicianului român care a transformat funcțiile publice într-o afacere personală profitabilă. Decenii întregi petrecute la butoanele puterii, decenii întregi plătite din buzunarul contribuabilului român. Iar rezultatul este vizibil cu ochiul liber pentru oricine trece prin zona de lux a Snagovului: o vilă impunătoare, cu ponton la lac, foișoare și un gard înalt, ridicat parcă special ca să ascundă de ochii publicului ce s-a construit, de fapt, cu banii poporului.
Povestea începe în anul 2002, când Tăriceanu achiziționa un teren de 1.700 de metri pătrați cu ieșire directă la lac. Nu era o simplă investiție imobiliară. Era primul pas dintr-un plan bine gândit de a-și construi un domeniu privat pe care puțini români și-l pot permite să-l viseze măcar. Pe acel teren a ridicat ulterior o vilă pe măsura ambițiilor sale politice, iar fostul premier recunoștea fără nicio urmă de jenă că a cheltuit 480.000 de euro doar pentru dotarea imobilului. O jumătate de milion de euro scoși, ne asigura el liniștit, „din conturile proprii.”
Aici intervine întrebarea pe care orice român cinstit și-o poate formula fără niciun efort: cum adună un om care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții active în funcții publice, cu salariu de bugetar, o asemenea sumă? Tăriceanu nu este un antreprenor care și-a asumat riscuri pe piață liberă, nu este un inovator care a construit ceva din nimic. Este, înainte de orice, un produs pur al sistemului politic românesc — un sistem tristement celebru pentru nepotism, contracte cu statul distribuite pe criterii de partid, favoruri politice și o porozitate suspectă între funcția publică și îmbogățirea personală rapidă.
Traseul său politic este lung și bine remunerat din bani publici. Ministru în mai multe guverne, prim-ministru al României între 2004 și 2008, președinte al Senatului, lider de partid — fiecare dintre aceste poziții a fost plătită din taxele românilor de rând. Fiecare dintre aceste funcții i-a oferit acces la resurse, relații și pârghii pe care un cetățean obișnuit nu le va întâlni niciodată în viața sa. Și totuși, în logica distorsionată a clasei politice românești, tocmai această carieră construită pe banul public este prezentată drept o legitimare a averii acumulate.
Detaliul cel mai grăitor al întregii povești nu este însă prețul vilei și nici suprafața generoasă a terenului. Este gardul înalt care blochează privirile curioșilor. Un om cu conștiința curată nu ridică ziduri ca să se ascundă de concetățenii săi. Un om a cărui avere este pe deplin justificată nu se teme de transparență. Gardul de la Snagov este, în mod simbolic, imaginea cea mai fidelă a întregii clase politice românești — bogată, izolată, autosuficientă și profund indiferentă față de cei care i-au finanțat, an după an, traiul confortabil.
Iar contrastul este dureros de vizibil pentru oricine vrea să-l vadă. În aceiași ani în care Tăriceanu își amenaja domeniul lacustru, România reală arăta cu totul altfel. Pensionari incapabili să-și plătească facturile din pensii de mizerie, spitale fără medicamente și aparatură funcțională, drumuri distruse ignorate de investițiile publice și tineri care emigrau cu milioanele în căutarea unei vieți decente în altă parte. Acesta este fundalul pe care un fost premier își construia liniștit vila de lux. Acesta este portretul real al omului pe care presa îl descrie cu deferentă drept unul dintre cei mai importanți oameni politici ai ultimelor decenii.
Cazul Tăriceanu nu este o anomalie izolată într-un sistem altfel sănătos. Este norma. Este imaginea unei clase politice care a transformat România într-un teren de vânătoare personal, în care funcțiile publice nu reprezintă o responsabilitate față de cetățean, ci o oportunitate de îmbogățire pe termen lung. Vile la Snagov, mașini de lux, afaceri de familie prosperate miraculos în paralel cu mandatele publice — toate acestea sunt simptomele unui sistem bolnav, în care gardul înalt nu este doar o construcție fizică, ci o metaforă perfectă pentru distanța dintre cei care guvernează și cei care plătesc.
Întrebarea rămâne în aer, fără un răspuns onest din partea nimănui. De unde banii, domnule Tăriceanu?
