Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a făcut recent o declarație fără precedent în mandatul său. Dacă s-ar organiza un referendum privind unirea cu România, ea ar vota „da”. Afirmația a fost făcută într-un interviu pentru un important podcast britanic, Sandu subliniind dificultățile cu care se confruntă o țară mică precum Moldova într-un context geopolitic tot mai tensionat. „Devine din ce în ce mai dificil pentru o țară ca Republica Moldova să supraviețuiască… ca țară suverană” a explicat ea, sugerând că reunificarea ar putea oferi o protecție suplimentară în fața presiunilor Rusiei.
Totuși, Maia Sandu a precizat clar că vorbește în nume personal, iar ca președinte, prioritatea sa rămâne integrarea europeană a statului R. Moldova, obiectiv pe care îl consideră mai realist, dat fiind că în prezent nu există o majoritate populară pro-Unire. Declarațiile sale au stârnit imediat reacții la Chișinău. Opoziția prorusă a acuzat-o de „trădare”, pretinzând că Sandu ar urmări să „devină președinta noii țări românești”, în timp ce susținătorii integrării occidentale au văzut în ele doar o poziție principială, exprimată cu precauția respectării voinței populare.
Unionismul are astăzi o susținere limitată
În rândul societății din Republica Moldova, unionismul are astăzi o susținere limitată, deși nu neglijabilă. Sondajele recente arată că aproximativ o treime dintre cetățeni ar vota pentru Unire, în timp ce restul ar vota împotrivă. Această sondaje nu reflectă opinia cetățenilor din regiunea transnistreană ori din importanta diasporă originară din R. Moldova. O parte din confuzie este generată și de propaganda rusă, care speculează lipsa de înțelegere a realităților istorice a unei părți a populației.
Deși minoritară, această opinie reprezintă o creștere față de anii precedenți, semn că ideea unirii a câștigat o anumită tracțiune în ultimul deceniu. Tendința ascendentă a fost alimentată de factori precum apropierea culturală tot mai vizibilă de România și contextul geopolitic, mai inclusiv amenințarea rusă în regiune. Pe de altă parte, majoritatea populației, inclusiv o bună parte a vorbitorilor de limbă rusă sau găgăuză, rămâne reticentă, preferând menținerea statalității sau cel mult unirea simbolică prin aderarea comună la Uniunea Europeană.
De altfel, aderarea la UE este văzută ca un obiectiv consensual și prioritar. Sondajele plasează sprijinul pentru integrarea europeană la peste 50-60%, mult peste cel pentru unirea cu România. Această realitate explică și poziția prudentă a Maiei Sandu. Ea recunoaște că moldovenii, în majoritate, nu își doresc acum unirea și că drumul integrării europene oferă o cale de mijloc, consolidând democrația și suveranitatea țării. Chiar dacă aproape 1,5 milioane de moldoveni dețin și cetățenia română, semn al legăturilor strânse dintre cele două maluri ale Prutului, nostalgia unionistă nu s-a tradus până acum într-o opțiune majoritară pentru reunificare. Trebuie să precizăm faptul că sute de mii de cetățeni ai R. Moldova dispun și de cetățenia altor state membre UE, precum Bulgaria, Italia, Portugalia, Germania, Spania.
Maia Sandu: Aș vota pentru reunirea cu România
În plan politic, partidele care se declară explicit unioniste au un impact electoral marginal la Chișinău. De pildă, la ultimele alegeri parlamentare, formațiunile unioniste nu au reușit să acceadă în legislativ, în vreme ce forțele pro-europene au capitalizat votul unioniștilor moderați. Astăzi, unionismul rămâne un curent vocal, susținut mai ales de tineri, intelectuali și diaspora, însă nu domină agenda publică, fiind eclipsat de teme ca reformele interne, corupția sau parcursul european. O parte importantă din acest electorat unionist a devenit un electorat pragmatic, care votează partidele pro-europene.
Discuția despre reunirea Moldovei cu România datează chiar de dinaintea independenței Republicii Moldova. La finalul anilor ’80, în timpul Mișcării de Renaștere Națională, unirea cu România era privită de o parte importantă a populației drept o continuare firească a desprinderii de URSS. Sute de mii de oameni au ieșit atunci în stradă la Chișinău fluturând tricolorul, semn că suportul popular pentru Unire era substanțial în acel moment.
Cu toate acestea, conducerea de atunci a R. Moldova, controlată de serviciile de spionaj de la Moscova, a optat pentru consolidarea independenței nou-proclamate, evitând organizarea vreunui referendum pe tema unirii. Un rol l-au jucat și contextul intern tensionat. Regiunea transnistreană, majoritar rusofonă, se opusese fățiș unirii, iar invazia Federației Ruse din anii 90 a dus la înghețarea de facto a acestor inițiative.
În martie 1994, la inițiativa președintelui Mircea Snegur, a avut loc un referendum privind viitorul țării, în care peste 97% dintre votanți au susținut menținerea R. Moldova ca stat independent și neutru. Deși întrebarea nu menționa explicit România, rezultatul a fost perceput ca un vot de blam pentru curentul unionist, marcând intrarea acestuia într-un con de umbră.
Noua putere agrariană instalată la Chișinău în 1994 a promovat identitatea distinctă moldovenească, schimbând imnul de stat și respingând unirea, iar unionismul a rămas până spre anii 2000 un fenomen marginal, susținut de câteva partide mici, precum Frontul Popular Creștin Democrat (PPCD), și de organizații ale societății civile. Rolul de Iuda jucat de Iurie Roșca a afectat poziția unionismului în R. Moldova.
Socialiștii o acuză pe Maia Sandu de trădare
După 2000, odată cu liberalizarea spațiului public și intensificarea legăturilor cu România, inclusiv burse de studii, mass-media în limba română, redobândirea cetățeniei, ideea unirii a revenit treptat în discuție. Un moment de cotitură a fost anul 2009, când protestele anti-comuniste („revoluția Twitter”) au adus la putere forțe pro-europene.
Noua generație de politicieni de la Chișinău, educați adesea în România sau în Occident, s-a declarat mândri de identitatea românească, deși nu au pus Unirea ca obiectiv oficial. În paralel, s-au intensificat acțiunile societății civile unioniste, precum marșuri ale unirii, școli de vară comune, forumuri și campanii de informare. Platforme unioniste precum Acțiunea 2012 (o coaliție de ONG-uri din România și Moldova) au organizat mitinguri masive la Chișinău, în special în 2015 și 2018. În mai 2015, între 5.000 și 25.000 de persoane (după estimări diferite) au manifestat în capitala Republicii Moldova sub sloganul „Armata rusă afară!”, în ceea ce presa a numit cea mai amplă demonstrație pro-Unire de după 1990.
Seria de marșuri unioniste a culminat în 2018, când s-au comemorat 100 de ani de la Marea Unire, când sute de militanți au parcurs pe jos traseul Alba Iulia-Chișinău în Marșul Centenar, cerând simbolic reunificarea până în 2018. Deși aceste mișcări nu au avut impact electoral imediat, ele au normalizat discursul unionist în spațiul public și au crescut vizibilitatea ideii, mai ales în rândul tinerilor.
După 2014, contextul geopolitic, anexarea Crimeei de către Rusia și războiul din Ucraina, a contribuit și el la relansarea unionismului ca opțiune de securitate. O parte din cetățenii moldoveni au început să vadă unirea cu România, membră NATO și UE, ca pe o plasă de siguranță împotriva expansiunii ruse. Astfel, din 2015 încoace, sondajele arată o creștere lentă dar constantă a procentului celor favorabili Unirii, chiar dacă majoritatea rămâne încă sceptică. Ideea Unirii a evoluat, așadar, de la entuziasmul masiv din 1991, la izolare și derizoriu în anii ’90, pentru ca apoi să reintre gradual în mainstream-ul politicii moldovenești ca scenariu de viitor, deocamdată teoretic, în paralel cu integrarea europeană.
Mișcarea unionistă, infiltrați rusofili și împingerea în derizoriu
De-a lungul anilor, mișcarea unionistă din Republica Moldova nu a fost ocolită de ingerințe și manipulări din exterior, în special din partea Rusiei, interesată să slăbească coeziunea forțelor pro-românești. Încă de la început, propaganda rusă a portretizat unionismul drept un pericol „extremist”, un plan de „anexare” a Moldovei de către România, pentru a speria minoritățile și a justifica prezența militară rusă în Transnistria. Mai insidios însă, serviciile secrete rusești au încercat să infiltreze chiar tabăra unioniștilor, în scopul discreditării acesteia din interior. Cazuri concrete au ieșit la iveală după ani. Cel mai notoriu exemplu este cel al lui Iurie Roșca, liderul istoric al unioniștilor din anii ’90, despre care s-a aflat ulterior că a colaborat îndelung cu serviciile de la Moscova.
Roșca nu a fost singurul. În iulie 2025, un grup de voluntari români de pe frontul din Ucraina (BG „Getica”) a făcut dezvăluiri explozive despre un plan FSB de compromitere a unionismului. Potrivit acestora, agenți ruși ar fi mituit anumiți activiști să asocieze mișcarea unionistă cu „circ și scandal”, tocmai pentru a o decredibiliza în fața cetățenilor de rând. Concret, se afirmă că un cunoscut militant unionist (n.r.- actual politician radical) ar fi primit 15.000 de dolari pentru a organiza acțiuni provocatoare, gen demonstrații tensionate, retorică extremistă, proiecte media eșuate, menite să prezinte unioniștii drept iresponsabili și zgomotoși. Aceste acuzații, dacă sunt reale, confirmă o strategie veche a Moscovei și anume subminarea cauzelor pro-occidentale prin infiltrare și auto-sabotaj. Prin astfel de manevre, unionismul a fost adesea împins în derizoriu în ochii publicului.
Episodul „Republica Moldova Mare”
Episodul „Republica Moldova Mare”, un proiect fantezist promovat online de agenți prorusi pentru a ridiculiza Unirea, sau apariția unor personaje exotice care se autoproclamau „lideri unioniști” doar pentru a lansa mesaje scandaloase fac parte din aceeași tactică. Scopul? Ca cetățeanul mediu de la Chișinău, altfel favorabil apropierii de România, să privească ideea Unirii cu neîncredere sau chiar cu haz, considerând-o nerealistă sau compromisă moral. În consecință, deși mișcarea unionistă a avut mereu adepți sinceri, imaginea sa publică a suferit din cauza sabotajului intern orchestrat de rețelele de influență rusești.
Figura lui Iurie Roșca ilustrează poate cel mai bine modul în care mișcarea unionistă a fost compromisă. În prima decadă post-independență, Roșca, lider al PPCD, s-a profilat drept portdrapelul unionismului. El avea un discurs vehement pro-românesc, critic la adresa “moldovenismului” sovietic, și ajunsese să fie perceput, inclusiv la București, drept “singurul promotor adevărat al românismului” în Republica Moldova.
Sub conducerea sa, PPCD (moștenitor al Frontului Popular) a canalizat speranțele unioniștilor și a reușit să intre repetat în Parlament în anii ’90, o performanță pentru un partid asumat unionist. Însă chiar la apogeul influenței sale, Roșca a produs o ruptură șocantă, după alegerile din 2005, el și cei 10 deputați PPCD au votat pentru alegerea președintelui comunist Vladimir Voronin (fervent anti-unionist), asigurându-i acestuia încă un mandat. Ulterior, acesta a insistat că a făcut acest pas la solicitarea președintelui Băsescu. Gestul a reprezentat, în ochii multora, o trădare a idealului Unirii. Foștii săi camarazi l-au acuzat deschis pe Roșca de “vânzare” către tabăra prorusă și chiar de faptul că ar fi fost un agent KGB bine deghizat încă din anii ’90.
Rep. Moldova: declarații de dragoste prezidențiale pentru România
Ulterior, evoluția lui Iurie Roșca pare să fi confirmat aceste bănuieli. El a virat treptat spre o retorică anti-occidentală și „moldovenistă”, contestând identitatea românească a basarabenilor și promovând teza că moldovenii și românii sunt popoare diferite. Mai mult, Roșca a devenit un apropiat al ideologului ultranaționalist rus Aleksandr Dughin și a început să propage activ teoriile eurasiatice ale acestuia. Dughin însuși l-a numit pe Roșca „prieten al Rusiei” și „promotor activ al identității moldovenești”, adică al conceptului favorabil Kremlinului conform căruia moldovenii n-au nimic în comun cu românii. Practic, liderul unionist de odinioară ajunsese vector al propagandei ruse.
Între 2014-2019, Roșca ar fi coordonat din umbră filiala din Chișinău a agenției ruse Sputnik (specializată în dezinformare), difuzând teorii conspiraționiste despre UE și NATO. Aceste derive au decredibilizat grav unionismul, iar adversarii politici au putut să arate că “până și Roșca s-a lepădat de Unire”, insinuând că proiectul unirii fie nu e sincer, fie servește agende oculte. În septembrie 2025, Iurie Roșca a fost condamnat definitiv la 4 ani de închisoare pentru corupție (n.r.: trafic de influență), părăsind însă Republica Moldova înainte de încarcerare. Sentința a fost citită de unii comentatori ca o tardivă justiție morală. Cel care pozase cândva în patriot unionist și-a demascat în cele din urmă adevărata față de instrument al intereselor rusești. Rolul jucat de Roșca în istoria recentă a fost, așadar, acela de „călcâi al lui Ahile” al unionismului, subminând credibilitatea întregului curent exact atunci când acesta încerca să intre în normalitatea politică a țării.
Reunificarea rămâne un deziderat
Unionismul în Republica Moldova a parcurs un traseu sinuos, pendulând între idealism și pragmatism, între speranță și descurajare. De la fervoarea străzii în 1991 până la declarațiile ponderate ale Maiei Sandu în 2026, ideea unirii cu România a fost constant prezentă pe scena publică de peste trei decenii. Uneori, central, alteori abia vizibilă. Astăzi, reunificarea rămâne un deziderat pentru o parte importantă a societății, dar nu (încă) o politică de stat.
Majoritatea moldovenilor prețuiesc identitatea comună de limbă și cultură cu România, însă își doresc mai întâi prosperitate și stabilitate la ei acasă. În măsura în care aceste obiective pot fi atinse prin integrarea europeană, Unirea este adesea privită ca o eventuală consecință într-un orizont îndepărtat, nu ca o soluție imediată. Dincolo de episoadele de manipulare și eșecurile unor lideri, curentul unionist continuă să existe ca fenomen organic, transmisionat între generații și alimentat de realitățile geografice și istorice. Dinamica internă a Republicii Moldova, inclusiv lupta între orientarea pro-occidentală și influența rusă, va influența în continuare soarta unionismului.
Cu o conducere clar pro-UE la Chișinău și cu un război la graniță în Ucraina, discuția despre Unire capătă valențe noi, nu doar identitare, ci și de securitate. Fără a adopta o poziție partizană, realitatea de astăzi arată că visul Unirii persistă, dar se adaptează contextului, rămânând, deocamdată, în plan secund, umbrit de urgențele guvernării și de necesitatea apărării statalității moldovenești în fața amenințărilor. În perspectivă, un parcurs de succes al Moldovei în Uniunea Europeană ar putea aduce cele două maluri ale Prutului atât de aproape încât granița să devină doar simbolică, realizând astfel, pe o cale modernă, ceea ce generații de unioniști au dorit încă din 1991.
