Agricultura românească este împovărată nu doar de prețurile mici la produse, ci și de costul uriaș al banilor. În timp ce fermierii francezi, germani sau polonezi se împrumută cu dobânzi de 1–2%, agricultorul român este nevoit să plătească peste 10% dobândă anuală. Practic, cei care produc hrană pentru țară sunt penalizați pentru simplul fapt că trăiesc în România.
Această realitate economică face imposibilă dezvoltarea unei agriculturi moderne. Cu asemenea costuri, fermierul român nu își poate permite utilaje noi, tehnologii performante sau extinderea capacităților de producție. Dobânzile uriașe îl transformă într-un sclav al băncilor și al statului, care doar promite sprijin, dar nu-l oferă.
În același timp, băncile și corporațiile câștigă de două ori: o dată din dobânzi și a doua oară din prețurile mici impuse fermierilor. Este un sistem construit pentru dependență, în care fermierul muncește, riscă, investește, dar nu rămâne cu nimic.
În Europa, agricultura este tratată ca un sector strategic, finanțat cu dobânzi aproape zero și garanții de stat. În România, ea este tratată ca o afacere privată, pe care statul o taxează și o îngroapă în birocrație.
Dacă nu se va interveni rapid prin credite subvenționate, fonduri dedicate și dobânzi plafonate, agricultura românească se va prăbuși. Nu din lipsă de pământ sau de oameni harnici, ci din lipsă de respect și viziune. Când fermierul român plătește cele mai scumpe credite din Europa, nu mai e economie liberă — e jaf organizat cu acte în regulă.
