Uniunea Europeană a pus pe masă un pachet uriaș de credite în cadrul mecanismului SAFE pentru consolidarea capacităților de apărare — alocarea preliminară pentru România este de aproximativ 16,68 miliarde euro (rotunjit de multe voci la ~17 miliarde). Această sumă este destinată modernizării armatei, achizițiilor și finanțării lanțului de aprovizionare cu echipamente, dar vine tot sub forma unor împrumuturi care vor trebui rambursate.
Pe hârtie, argumentul este clar: securitatea națională cere investiții. În practică însă, transformarea unor sume atât de mari în împrumuturi înseamnă creșterea poverii financiare pe termen lung. Chiar dacă pachetele oferă termeni favorabili (unele rapoarte menționează perioade de grație și condiții preferențiale), tot rămân obligații de plată care vor apărea în bilanțul public și, indirect, în bugetele familiilor viitoare. Cheltuielile de astăzi devin datoria copiilor de mâine.
Mai grav: există riscul ca o parte importantă din acești bani să ajungă la achiziții externe — armament produs în străinătate — în loc să fie canalizați spre dezvoltarea industriei naționale de apărare. Asta înseamnă exporturi de valută și mai puține locuri de muncă și know-how rămase în țară. Dacă nu se condiționează clar transferul tehnologiei și producția locală, banii se vor evapora din economia României, lăsând în urmă doar datoria.
Decizia politică e simplă: apărare da, dar nu cu prețul subjugării viitorului economic al generațiilor următoare. România trebuie să ceară transparență TOTALĂ: planuri de investiții publice, condiții ferme pentru transfer tehnologic, proiecte concrete pentru industria românească și garanții că datoria nu va fi un cadou neașteptat pentru copiii noștri. Altfel, «siguranța» de azi devine povara de mâine.
