Pe 28 noiembrie este sărbătorită, ca în fiecare an, Ziua Bucovinei, instituită prin lege.
Plenul Senatului a adoptat la 2 octombrie 2013, propunerea legislativă privind declararea zilei de 28 noiembrie Ziua Bucovinei, iar Camera Deputaţilor, forul decizional, a adoptat proiectul de lege la 7 octombrie 2015. Legea 250/2015 privind declararea zilei de 28 noiembrie Ziua Bucovinei a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis la data de 28 octombrie 2015 şi publicată în Monitorul Oficial la 30 octombrie 2015, potrivit www.cdep.ro. Cu prilejul acestei sărbători, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţiile publice, pot organiza manifestări cultural-ştiinţifice, fondurile necesare putând fi asigurate din bugetele locale sau, după caz, din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale ori ale instituţiilor publice.
În urmă cu 105 ani, la 15/28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei a adoptat, la Cernăuţi, moţiunea privind „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Regele Ferdinand I a consfinţit actul unirii Bucovinei cu România, prin decretul din 18/31 decembrie 1918, când doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice, respectiv Iancu Flondor şi Ion Nistor, au intrat în Guvernul României condus de Ion I.C. Brătianu. Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă, la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii, potrivit volumului „Istoria României în date” (2003), reamintește Agerpres.
Acest act a urmat celui de la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă festivă, a votat unirea Basarabiei cu România. Rezultatul votului (86 voturi pentru, 3 împotrivă şi 35 abţineri) a fost comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, care a declarat: ”În numele poporului român şi al regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte şi în veci! Trăiască România Mare!” potrivit volumului ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (vol II, Ioan Scurtu). Prin decretul regal din 9/22 aprilie 1918 a fost ratificată unirea Basarabiei cu România, iar doi reprezentanţi ai acestei provincii – Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu – au intrat în guvernul condus de Alexandru Marghiloman.
În timpul războiului, Bucovina, aflată sub ocupaţie austro-ungară, a avut de înfruntat o serie de neajunsuri, ca urmare a repetatelor operaţii militare desfăşurate pe teritoriul său şi a ocupaţiei ruseşti din unele zone. Mii de tineri români au fost înrolaţi în armata austriacă iar numeroşi preoţi români, învăţători şi chiar ţărani simpli au fost ridicaţi de la vetrele lor şi trimişi în lagărele de concentrare. În special, după izbucnirea Revoluţiei din 1917, au fost trasate numeroase planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, aflată la răscrucea intereselor austriece, ruseşti şi ucrainene. (”Istoria românilor”, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003)
Manifestul ”Către popoarele mele credincioase”, trimis de împăratul Carol I de Habsburg la 3/16 octombrie 1918, care prevedea o reorganizare a Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state ”independente” (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean), în timp ce Transilvania rămânea în continuare în componenţa Ungariei, iar partea de nord-vest a Bucovinei, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret, urma să intre în Ucraina, s-a lovit de răspunsul românilor emigraţi din Austro-Ungaria, aflaţi la Iaşi. La 6/19 octombrie 1918, aceştia, în numele lor şi ”al fraţilor subjugaţi de acasă”, au adoptat Declaraţia prin care nu se recunoştea Monarhiei dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina. Românii ardeleni şi bucovineni îşi exprimau hotărârea să lupte ”prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber, sub domnia Dinastiei române”, potrivit lucărilor ”Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003) şi ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Consiliul Naţional Ucrainean a convocat, la rândul său, la Liov, Adunarea Naţională Constituantă, care a proclamat la 6/19 octombrie, ”independenţa” teritoriului ucrainean în cadrul Austro-Ungariei, urmând ca acesta să înglobeze Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică şi Rusia subcarpatică din nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a produs o mare îngrijorare în rândul românilor din Bucovina. În aceste condiţii, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român din Austria, iar 16/29 octombrie 1918, venea declaraţia de răspuns a ”Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, în care, exprimându-se voinţa românilor, se proclama dezlipirea provinciilor româneşti Transilvania, Banatul, Maramureşul şi Bucovina de la Austro-Ungaria şi reunirea lor cu România.
O serie de acţiuni au fost întreprinse, în acest sens, şi de fruntaşii mişcării naţionale a românilor din Bucovina. Sextil Puşcariu, care avea legături strânse cu refugiaţii bucovineni, dar şi cu factorii politici de la Iaşi, a hotărât, împreună cu un mai mulţi colaboratori, să înfiinţeze publicaţia ”Glasul Bucovinei”, în al cărei prim număr (9/22 octombrie) a fost tipărit programul unioniştilor bucovineni, intitulat ”Ce vrem”, scris de Sextil Puşcariu. Adoptat la 11 octombrie 1918, în program se preciza: ”Vrem: să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne cârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti.” („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, 2003; ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I”, vol II, Ioan Scurtu).
Evoluţia evenimentelor din Imperiu, acţiunile întreprinse de români în Transilvania şi ameninţarea politică şi militară a ucrainenilor a determinat convocarea la 14/27 octombrie, la Cernăuţi, la iniţiativa fruntaşilor Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, a unei adunări naţionale, la care au participat deputaţii români din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi reprezentanţi ai populaţiei româneşti. A fost adoptată o Moţiune prin care reprezentanţii poporului român din Bucovina se declarau ”în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti”. Adunarea Naţională Constituantă a Bucovinei a decis: ”Reprezentanţii poporului din Bucovina întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria” conform lucrării ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
A fost instituit un Consiliu Naţional (preşedinte Dionisie Bejan), alcătuit din 50 de membri reprezentând diferite pături sociale, ”spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii”. Consiliul Naţional a format Consiliul Secretarilor de Stat (cu rol de guvern), cu 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor. Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.
În condiţiile abdicării împăratului Carol I, întregul imperiu a fost aruncat într-o stare de anarhie, teritoriul Bucovinei devenind locul de dispută între români şi ucraineni. În faţa acestei situaţii, Consiliul Naţional Român a cerut guvernului de la Iaşi să trimită de urgenţă trupe pentru a împiedica acţiunile ucrainenilor şi extinderea anarhiei bolşevice. Regele Ferdinand a dat curs acestei cereri şi la 11 noiembrie trupele române comandate de generalul Iacob Zadic au intrat în Cernăuţi. La 12 noiembrie, s-a întrunit Consiliul Naţional care a declarat că în virtutea hotărârii Constituantei din 27 octombrie, îşi impune autoritatea asupra întregii Bucovine.
La 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, au avut loc lucrările Congresului General al Bucovinei, la care au participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional, 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. S-au aflat la Cernăuţi, câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei. Din Basarabia au fost prezenţi Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu, iar din Transilvania, Gheorghe Crişan, Victor Deleu, Vasile Osvada.
Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moţiunea, care s-a constituit într-o hotărâtă declaraţie de unire, subliniind caracterul românesc al Bucovinei şi asuprirea naţională din 144 de ani de stăpânire străină. Astfel, membrii Congresului General al Bucovinei „întrupând suprema putere a ţării” şi fiind singurii învestiţi cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, au hotărât: ”Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”.
Ion Nistor, la rândul său, a subliniat unitatea naţiunii române „una şi nedespărţită de la Nistru până la Tisa”: „Ca moştenitori ai vechilor tradiţii politice, istorice şi culturale ale Bucovinei, ţinem cu sfinţenie la integritatea graniţelor ei, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi dacă ne-am întoarce la sânul patriei române cu moştenirea ştirbită”. Atât reprezentantul polonezilor, Stanislaus Kwiatkowski cât şi cel al germanilor Alois Lebouton s-au pronunţat în favoarea unirii. Pusă la vot, Moţiunea a fost primită într-o atmosferă plină de entuziasm, în adunare dar şi pe străzile oraşului. ”Glasul Bucovinei”, în ediţie specială, a salutat hotărârea adoptată: ”Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”, potrivit lucrării ”Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003).
Congresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă actul de unire al Bucovinei cu Regatul României’. O altă telegramă a fost trimisă reprezentanţilor puterilor aliate aflaţi la Iaşi, prin care li se adresa rugămintea de a informa guvernele respective de votul unanim al Congresului General al Bucovinei. O delegaţie aleasă de Congres şi din făceau parte, printre alţii, Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzachi, a plecat la Iaşi pentru a preda actul de Unire regelui Ferdinand. În audienţă festivă, bucovinenii i-au prezentat regelui Actul Unirii, iar Iancu Flondor a susţinut o scurtă cuvântare. Regele a răspuns că primeşte cu multă bucurie Actul de Unire. La 18 decembrie 1918, regele Ferdinand şi primul ministru Ion I.C. Brătianu semnau decretul-lege referitor la consfinţirea, pe plan intern, a Unirii Bucovinei cu Regatul României.
