ZF: Cât de pregătit este Bucureştiul pentru un cutremur major şi care sunt cele mai sigure blocuri din Capitală

Bucureştiul este capitala europeană care prezintă cel mai mare risc seismic. Numai în Bucureşti sunt peste 350 de clădiri încadrate în clasa I de risc, la care se adaugă încă aproximativ 2.150 de clădiri încadrate în diferite clase de risc. Toate aceste clădiri reprezintă un real pericol pentru locatari. Majoritatea blocurilor din Bucureşti sunt însă expertizate în urmă cu peste 20 de ani, ceea ce înseamnă că imobilele deja clasificate nu sunt singurele clădiri care riscă să se prăbuşească. 

N.Red: Acest interviu a fost publicat prima oară în anul 2020. 

România nu este o ţară ferită de cutremure. Vrancea este una dintre cele mai active zone seismice din Europa, care provoacă totodată printre cele mai puternice şi distructive cutremure. România are risc seismic major în privinţa cutremurelor de 6-7 grade pe scara Richter, care, alături de adâncimea relativ mare la care se produc, sunt extrem de periculoase, în special pentru blocurile din oraşele aflate în raza directă de propagare. 

Statistic, cutremure cu magnitudinea de 6 grade apar în Vrancea la aproximativ 10 ani, în timp ce seisme de 7 grade la fiecare 33 ani, iar cele cu magnitudinea de peste 7,5 grade la fiecare 80 de ani. Ultimul seism de peste 7 grade (7.1 grade pe scara Richter) a fost pe 30 August 1986, în urmă cu 35 de ani. 

Matei Sumbasacu, inginer constructor, fondator Re:Rise – Asociaţia pentru Reducerea Riscului Seismic, prima organizaţie din România dedicată reducerii riscului seismic, ne-a răspuns la o serie de întrebări, de la cât de sigure sunt blocurile din Bucureşti, până la cele mai bine construite imobile şi ce trebuie să faci în caz de cutremur. 

ZF: Cât de pregătit este Bucureştiul pentru un seism major? 

Matei Sumbasacu: Problema este că nu ştim exact cât de vulnerabili suntem. Ştim că avem aproximativ 350 de clădiri încadrate în clasa I de risc seismic, cu pericol de colaps în cazul unui cutremur major. Pe lângă acestea, mai sunt cele din clasa RS II – clădiri care ar putea suferi avarii structurale importante – tot cam 350 la număr. Acestora li se adaugă cele aproximativ 1.600 de clădiri expertizate în anii ‘90 şi găsite vulnerabile, care au fost încadrate în categorii de urgenţă – U1, U2, sau U3. După calcul, 99% dintre acestea intră în clasa RS I, adică bulină roşie.

Totuşi, în mod oficial, ele sunt clădiri despre care nu ştim nimic – trebuie reexpertizate ca să „descoperim” (din nou, după peste 20 de ani de când am descoperit prima oară) cât de vulnerabile sunt, din cauză că sistemul de clasificare s-a schimbat în 1996.

Aşadar, avem aproximativ 2.200 de clădiri despre care avem deja hârtii (expertize) că sunt periculoase. Pe lângă ele, mai sunt nu ştim câte clădiri care nu au fost niciodată expertizate şi care sunt şi ele periculoase. Estimările noastre, foarte grosiere, vorbesc despre cam 3.500 de clădiri cu adevărat periculoase. Poate acest număr e chiar optimist, ţinând cont că unele raportări de după 1977 vorbesc despre 6.000 de clădiri care ar fi necesitat lucrări de intervenţie de urgenţă – imobile avariate major la seismul din 4 martie 1977.

Totuşi, pregătirea nu constă doar în starea clădirilor – este un întreg ecosistem – intervenţie, comunitate, autorităţi, leadership, fond construit, conştientizare, etc. Spre exemplu, noi, la Re:Rise, lucrăm acum cu DSU pentru crearea primei baze de date digitală cu utilajele disponibile în mediul privat pentru intervenţie post-seism. Proiectul se numeşte #ReDU şi este prima componentă a unui proiect mult mai mare şi mai ambiţios prin care vrem să îi ajutăm pe cei care intervin să ajungă mai repede la cei care au nevoie de ei – cei prinşi sub dărâmături.

De asemenea, derulăm proiectul Antiseismic District, împreună cu ARCEN – primul proiect de abilitare a unei comunităţi urbane pentru a face faţă cutremurului. Ne întâlnim cu oamenii în spaţii accesibile din cartierul lor, îi învăţăm ce e de făcut în caz de cutremur, paşii pentru consolidare, trusa pentru seism şi, în special, îi ascultăm şi pornim această conversaţie în comunitatea lor. Dăm startul unei conversaţii despre pregătire şi supravieţuire şi implicăm întreaga comunitate în ea.

ZF: Care sunt cele mai sigure blocuri din Bucuresti? 

Matei Sumbasacu: Pe măsură ce timpul a trecut, cunoştinţele inginereşti despre cutremure s-au lărgit şi am început să proiectăm clădiri din ce în ce mai bune. Începând cu anul 1978, s-a introdus codul de proiectare seismică P100 – cod care a devenit din ce în ce mai strict o dată cu trecerea timpului. Însă nu doar proiectarea dă siguranţa unei clădiri, ci şi execuţia sau, mai bine zis, conştiinciozitatea în execuţie. Din acest punct de vedere, cred că, în mod firesc, nivelul cel mai mare de conştiinciozitate în execuţie a fost în anii imediat următori marelui cutremur din 1977. Atunci toată lumea avea proaspătă în minte tragedia adusă de cutremur şi nimeni nu îşi permitea să mai facă rabat în ceea ce priveşte sistemul structural al clădirilor.

ZF: Este vreo diferenţă de rezistenţă la cutremur între blocurile de 4, 8 sau 10+ etaje? Dar între blocurile construite înainte de ’77 şi cele după cutremur? 

Matei Sumbasacu: Diferenţa dintre blocurile de diverse înălţimi nu e dată de „rezistenţa” lor ci, mai degrabă, de fenomenul care dărâmă clădiri la cutremur – rezonanţa. Cutremurele sunt sume de oscilaţii şi, în funcţie de unele caracteristici, aceste oscilaţii sunt de perioadă mai lungă (adică mai lente, unduioase) sau mai scurtă (adică mai dese). Cutremurele vrâncene, datorită faptului că sunt cutremure de medie adâncime (provin de la 70-170km adâncime), produc oscilaţii de perioadă mai lungă decât majoritatea cutremurelor din lume.

Acestea tind să afecteze mai rău clădiri mai înalte – undeva între 6-12 etaje, ca regim de înălţime, gorsier vorbind. Majoritatea cutremurelor din lume sunt cutremure de suprafaţă şi tind să afecteze clădiri joase şi rigide – case din zidărie cu regim de înălţime maxim P+1. Vorbind despre standardele (normativele) de proiectare, trebuie menţionat că ele au început să fie corect adaptate la cutremurele vrâncene începând cu anul 1978.

E foarte important de ştiut faptul că, de pildă, între 1963 şi 1978 a funcţionat un normativ de proiectare care considera că şi noi avem parte de cutremure de suprafaţă, deci care afectează clădiri scunde şi rigide – în consecinţă, în acea perioadă, clădirile scunde au fost mult mai temeininc proiectate aseismic decât cele înalte. Astfel, multe clădiri vulnerabile de astăzi (afectate în 1977 şi lăsate neraparate) sunt fix acele blocuri cu regim mare de înălţime şi proiectate în acea perioadă – blocuri care, deşi nu au picat în 1977, au fost grav afectate.

ZF: Cât de sigure sunt blocurile noi?

Matei Sumbasacu: Discuţia este despre 2 componente – nivelul proiectării şi asigurarea calităţii în execuţie (sau conştiinciozitatea). Din punct de vedere al proiectării, blocurile noi sunt cel mai bine pregătite din istoria noastră – ne pregătim clădirile pentru cel mai mare cutremur pentru care le-am pregătit vreodată.

Totuşi, calitatea în execuţie (adică în ce măsură ceea ce există în proiect se transpune în realitate) depinde de foarte mulţi factori – dinamica pieţei, capacitatea statului de a controla, capacitatea companiilor de execuţie, implicarea personalului calificat, etc.

De obicei, atunci cînd există un „avânt” în piaţă şi când se construieşte mult şi repede, calitatea tinde să scadă. Totuşi, normele sunt atât de stricte acum încât e puţin probabil ca o clădire nouă să fie nesigură din punct de vedere structural (nu imposibil, însă).

Calitatea slabă în execuţie, precum şi dorinţa dezvoltatorilor de a mai economisi nişte bani, se reflectă, de obicei, în nivelul finisajelor sau al instalaţiilor, dar nu în siguranţa structurală a clădirii. Situaţia este pe dos pentru clădirile dinainte de 1978, unde conştiinciozitatea execuţiei, sau măiestria constructorilor şi a proiectanţilor (pentru cele pre-1940), au făcut ca ele să reziste până azi – cele care au rezistat. Dar asta nu înseamnă că sunt sigure.

ZF: Majoritatea cladirilor care au „căzut” în 1977 erau cu structuri pe cadre, cu magazine la parter. Sunt mai sigure blocurile cu structură de zidărie?

Matei Sumbasacu: Concepţia din proiectarea structurală s-a schimbat total între timp. Blocurile noi nu sunt pe cadre ci, aproape exclusiv, pe cadre şi pereţi de forfecare – pereţii sunt cel mai important element de preluare a eforturilor seismice în proiectarea din prezent, iar ei erau aproape inexistenţi înainte de 1978.

Magazinele (sau parcările!) la parter sunt, într-adevăr, periculoase pentru că dau naştere la fenomenul de parter flexibil – fenomen ce a dus la prăbuşirea blocului Lizeanu în 1977, de exemplu.

Dacă ar fi să aleg 2 lucruri periculoase pe care le văd în construcţia clădirilor noi de la noi, acestea ar fi acest parter flexibil (păstrarea spaţiului fără pereţi la parter pentru a amenaja parcare sau magazin) şi folosirea planşeelor post-tensionate, de tip „dală” (deci fără grinzi).

Grinzile, pe lângă rolul structural, au şi rolul secundar ca, dacă totuşi se produce colapsul clădirii, să mai existe un spaţiu de 40-60 cm între planşeele prăbuşite – spaţiu care se poate dovedi vital pentru cei prinşi sub dărâmături. 

ZF: Majoritatea blocurilor noi au o fundaţie de 1,5 metri adâncime. Este suficient pentru o construcţie de peste 10 etaje?

Matei Sumbasacu: Fundaţia este element structural şi se supune aceloraşi exigenţe ca restul structurii. Ea este proiectată şi verificată de persoane abilitate, iar execuţia ei este destul de temeinic supravegheată. De asemenea, există mai multe tipuri de fundaţii – izolate, radier general, fundaţii indirecte (pe piloţi), etc.

Majoritatea blocurilor noi pe care le ştiu eu şi au un aşa regim de înălţime sunt fundate ori indirect (pe piloţi foraţi), ori au niveluri de subsol şi radier general de 1-1.5m grosime. Nu cred că la nivelul fundaţiilor ar trebui să ne uităm după probleme.

ZF: Ştim ca există o hartă seismică a Bucureştiului, unde unele zone sunt mai expuse în caz de cutremur. Cât de mult contează dacă eşti în Berceni (considerată o zona foarte bună) sau în Băneasa, o zonă roşie?

Matei Sumbasacu: Acea hartă ar trebui să ia în considerare ceea ce se numeşte amplificarea dinamică locală. Adică cu cât este amplificată mişcarea seismică de pământul de sub clădire. Gândiţi-vă că pământul de sub clădire se comportă ca un fel de egalizator din studiourile muzicale – amplifică anumite frecvenţe şi le atenuează pe altele.

Astfel, mişcarea poate fi drastic modificată – acelaşi cutremur se poate resimţi cu totul diferit de la o stradă la alta. Totuşi, harta despre care vorbiţi este ceva foarte incipient, bazat pe mult prea puţine date pentru a fi luată în calcul.

Pentru a putea emite astfel de ipoteze, e nevoie de studii ce includ mii de foraje pentru a avea o imagine de mult mai mare rezoluţie a stratificaţiei pământului de sub Bucureşti. Acest procedeu se numeşte microzonare seismică şi, din păcate, încă nu avem o microzonare relevantă pentru Bucureşti. Oricum, cutremurul cel mare se va simţi tare peste tot – doar că diferit.

ZF: Ce ar trebui să faci în caz de cutremur? În general în spaţiul urban toată lumea merge sub o grindă de rezistenţă sau sub tocul uşii. Este o practică bună sau un mit urban?

Matei Sumbasacu: Recomandările de acum spun că cel mai bine este să ne ghemuim sub o masă solidă, să ne ţinem bine şi să ne acoperim ceafa. Pentru mai multe indicaţii, recomand tuturor să studieze ghidul pentru cutremur de pe site-ul www.fiipregatit.ro – este portalul unde Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă pune cele mai relevante informaţii pentru astfel de ipostaze.

ZF: Există la nivelul autorităţilor locale un portal în care să poţi vedea în ce an au fost construite blocurile?  

Matei Sumbasacu: Din păcate nu. Pentru Bucureşti, puteţi obţine informaţii de la AMCCRS (amccrs-pmb.ro) sau de la fostele ICRALuri. De asemenea, în măsura în care clădirea este intabulată, se poate să existe informaţii şi la Registrul Cărţii Funciare.