Ne place să spunem că „UTA e o stare de spirit“, sau că „UTA suntem noi“. În ceea ce priveşte prima afirmaţie, da, pentru miile de suporteri care indiferent de eşalon, adversar sau vreme vin pe stadion şi ridică fularul cântând „De la Dunăre la Sena“, UTA e o stare de spirit. În ceea ce priveşte cea de-a doua afirmaţie însă, cu regret dar dincolo de un sentimentalism steril, ea nu se verifică. Degeaba „UTA suntem noi” dacă „noi” nu avem niciun cuvânt de spus în ceea ce priveşte valorile, strategia, finanţarea şi angajaţii clubului. Nu, din păcate „UTA sunt EI”, asta e trista realitate. Cine sunt „ei”? Păi hai să ne uităm în imaginile de mai jos şi o să ne dăm seama cu uşurinţă.
Doar naivii mai cred că UTA este condusă de Alexandru Meszar. Nu, UTA nu este nici a Aradului şi nici măcar al lui Meszar. Acesta din urmă este doar un client al sistemului care profită la maxim de situaţia în care se află. UTA este a unei organizaţii de partid care are în frunte un individ care în urmă cu 10 ani, în faţa unei săli pline de jurnalişti afirma senin şi oarecum neoficial, că „da, eu am omorât UTA veche pentru că m-aţi înjurat şi eu o să fac alta, aşa cum vreau eu, nu cum vreţi voi”. Simplu, nu?
Şi are dreptate: UTA de astăzi arată fix cum arată Aradul condus de 20 de ani de el prin această organizaţie de partid: o spoială în culori ţipătoare, în spatele căreia miros fetid mediocritatea, provincialismul târgoveţ, incompetenţa şi corupţia. Este cauza pentru care UTA nu are de 10 ani un stadion decent (nu, un stadion cu gazon mocirlos, în care plouă în vestiare, în care trebuie să ai mereu o vidanjă prin apropiere şi în care spectatorii îngheaţă din cauza curentului, nu e un stadion decent!), este cauza pentru care UTA are datorii în creştere de la an la an, este cauza pentru care UTA nu are profesionişti în birouri şi fotbalişti în teren, este cauza pentru care UTA în loc să crească sportiv de la an la an, scade, este cauza pentru care investitori cu adevărat privaţi, precum grupul NextGen sau regretatul Nicolae Bara, au fost umiliţi de nişte trepăduşi care într-o societate capitalistă veritabilă ar fi fost maxim lucrători la bandă într-o fabrică.
A fost o naivitate din partea multora, inclusiv a noastră, recunoaştem, să credem că UTA ar putea fi altceva. În oraşul în care organizaţia de partid dă undă verde pentru tot ce mişcă, de la cine, ce şi unde investeşte până la identitatea femeii de servici din şcoala X, UTA nu putea fi decât încă unul dintre mijloacele de propagandă şi nu numai, pe care aceşti indivizi îşi clădesc şi întreţin puterea şi statutul. Toţi cei care s-au perindat pe aici au învăţat acest lucru şi, dornici să-şi conserve scaunul, au acceptat să dea mâna cu sistemul şi să vândă fraierilor iluzii. Gyuszi Balint se plângea fanilor în 2019 că a fost minţit de politicieni în legătură cu stadiul lucrărilor de la stadion („dacă ştiam cum stau lucrurile în realitate n-aş fi semnat“ spunea acesta într-o discuţie cu fanii). Peste 4 ani, în al doilea său mandat la Arad, Balint, devenit Laszlo, se poza cu gura până la urechi împreună cu „mincinoşii“ în timp ce echipa era la retrogradare şi vestiarul era un butoi cu pulbere. Am crezut că de la nivelul cv-ului care cuprinde zeci de meciuri la echipa naţională ca jucător şi două titluri de campioană ca antrenor, Mircea Rednic chiar nu va coborî la nivelul în care să legitimeze nişte indivizi care prin natura funcţiei n-au nicio legătură cu echipa, singurul lor „merit” fiind acela că au ştiut ce trebuie să facă pentru a parcurge drumul de la nişte anonimi în profesiile lor până la statutul de vătafi ai oraşului şi judeţului. „Nea Mircea” a înţeles însă şi el rapid „care-i mersul”.
De 33 de ani politicienii din ţara asta au distrus nu doar economie, sănătate, educaţie, cultură sau sport ci au vrut neapărat să mânjească, să murădească şi ultimele repere morale pe care le mai aveam ca şi comunităţi. Au intrat cu bocancii plini de noroi până în sufletul nostru. N-au lăsat nimic nezdrobit. O ţară care funcţionează doar dintr-o combinaţie fragilă de abnegaţie antreprenorială şi interes geopolitic, e subjugată moral şi spiritual de nişte indivizi de cea mai joasă speţă. În faţa lor chiar şi oamenii decenţi sau competenţi ajung de multe ori fie să plece capul, fie să-l întoarcă în altă parte. Ca urmare toate valorile noastre în general şi UTA în cazul particular despre care vorbim, au ajuns o iluzie, un basm îndoielnic pe care ni-l spunem singuri ţinându-ne conştiinta adormită. Dar şi când ne vom trezi suficient de mulţi…
