Recunosc faptul că primul meu contact cu opera lui Marin Sorescu a fost oarecum dificil. În programa de liceu era inclusă piesa Iona, piesă de inspiraţie biblică… așa cum era prezentată în manual la momentul la care eram licean. La acel moment, nici teatrul nu se număra printre pasiunile mele, nici studiul sfinților și nici al epopeilor biblice.
Referirea la originile biblice ale personajului sorescian are legătură cu statutul său social de pescar și cu moștenirea onomastică, însă, relevant pentru construcția personajului este titlul piesei. ”Io” din numele personajului, așa cum mărturisește autorul, înseamnă ”eu”. Iona vremurilor noastre vine să ne trasmită mesajul însigurării omului modern, conștientizarea încorsetării și pierderea identității la care acesta a fost supus. Personajului biblic îi este hărăzit să transmită mesajul de avertizare către un Ninive care merge pe calea pierzaniei, însă refuzul său de a accepta această misiune face să fie înghițit de un pește uriaș. Căindu-se, este lăsat pe țărm după trei zile, și se achită de însărcinare. Niniviții reacționează și cetatea este salvată. Iona biblic îl anticipează pe Isus, înviat după trei zile. Refuzul personajului biblic poate căpăta valența unei inițieri care garantează pregătirea omului pentru rolul care i-a fost hărăzit. Conștientizarea propriei neînțelegeri este primul pas pentru accesarea unei forme superioare de cunoaștere. Iona al lui Sorescu se găsește în burta peștelui fără a ști de ce : ”Problema e dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce te-ai născut…Toate lucrurile sunt pești. Trăim și noi cum putem înăuntru”.
Psihologic și moral, Iona este, așa cum arată prima indicație scenică, în primul rând un om singur: ”Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși”. Introspecțiile sale cuprind referiri la copii, la soție și la mamă, însă cu toate acestea, legătura reală cu aceștia nu există. Subtilitatea teatrului lui Marin Sorescu s-a văzut serios concurată de subtilitatea exegeților care au reușit să descopere și mai multe sensuri decât Sorescu, ca într-un fel de întrecere hermeneutică. Putem vorbi despre o analogie între destinul omului scindat de lupta înțelegerii propriei identități și de înțelegerea umanității: ”omenirea întreagă e Iona, dacă-mi permite”, spunea Marin Sorescu.
Începutul lunii februarie al acestui an a fost pentru mine un prilej de a lua din nou contact cu dramaturgia soresciană. Teatrul Dramaturgilor Români a oferit publicului piesa Paracliserul, în interpretarea lui Claudiu Bleonț și pot spune cu exaltare că Marin Sorescu a fost un veritabil geniu al poporului român căruia trebuie să-i acordăm locul și respectul cuvenit. ”Paracliserul” este cea mai interesantă experiență pe care am avut-o când a venit vorba să mă raportez la credințele și valorile mele. Contactul cu Marin Sorescu a venit într-un moment al vieții mele care m-a găsit pregătit pentru a experimenta și înțelege natura simbolisticii soresciene, iar acest lucru a avut și rolul de a conștientiza cum mi-a ciuntit curiozitatea prezentarea laconică și lipsită de sensuri a Ionei ca piesă de inspirație biblică, din manualul acelor vremuri.
Paracliserul a fost pentru mine momentul în care am înțeles că, așa cum spunea Marin Sorescu, teatrul e o formă austeră a literaturii…Teatrul e o moară de vânt care merge numai cu apă (apă vie) şi care macină autorul.
La un moment dat, cu prilejul unui eveniment organizat de Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, cu ocazia ,,Zilelor Marin Sorescu”, academicianul Eugen Simion îşi propunea reflexiv: „trebuie să stabilim şi lui Sorescu un loc în literatură, românească şi nu numai”. Cuvintele lui Eugen Simion aveau rolul de a reafirma geniul unui scriitor pentru care ne-am găsit prea puțin timp în ultima vreme.
Eugen Simion l-a văzut pe Sorescu așezat în Marele Panteon Cultural, iar odată cu redefinirea sa, putem vorbi despre redefinirea României în lume. Tocmai de aceea, așa cum luna ianuarie este un prilej de-a sărbători nașterea unui geniu al literaturii de pretutideni, Mihai Eminescu, luna februarie aduce cu sine prilejul așezării lui Marin Sorescu pe frontispiciul culturii românești.
În jurul datei de naştere a scriitorului au existat anumite dispute, fiind trecute în lucrări biografice datele de 18, 19, 28 sau 29 februarie. În realitate, deşi în buletin avea trecută data de 19 februarie, data naşterii este 29 februarie.
A parcurs studiile gimnaziale şi liceale la școala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Fraţii Buzeşti“ din Craiova, Şcoala Murgaşi, Şcoala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal. În această perioadă Sorescu a condus cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu.
A urmat, la Iaşi, începând din anul 1955, Facultatea de Filologie, mai întâi la Secția de limba și literatura rusă, de unde s-a transferat apoi la Secția de limba și literatura română.
După absolvirea facultăţii, în 1960, Marin Sorescu a venit în București și a fost numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde debutase cu versuri, cu un an în urmă – în anii 1960-1961, apoi a devenit redactor la „Luceafărul”, între anii 1961-1965, revistă la care și publica.
În anul 1964 îi trimite câteva dintre poeziile sale lui George Călinescu, iar acesta avea să remarce că „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“.
În fapt, Călinescu a fost primul şi singurul critic literar care a anticipat vocația lui Marin Sorescu. La 23 octombrie 1964, Călinescu a publicat, entuziast, tableta „Un tânăr”, în „Contemporanul” şi astfel talentul lui Marin Sorescu a primit un elan semnificativ în cariera sa literară.
În acelaşi an, 1964, Sorescu debutează cu volumul „Singur printre poeţi“, o culegere de parodii apărută la Editura pentru literatură. Au urmat în total alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme”, pentru care Sorescu primeşte, în 1966, Premiul Uniunii Scriitorilor – un premiu care avea să îi mai fie acordat câteva ori pe parcursul vieţii.
În anul 1966 a participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute, Belgia, în perioada 1966 – 1972 a fost șef la Studioul Cinematografic ”Animafilm” din București, în anii 1970 – 1971 a participat la Programul internaţional pentru Scriitori al Universității din Iowa, iar în anul 1972 a obţinut o bursă de studii pentru un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest.
Marin Sorescu spunea că actul poetic constă în a avea curajul de a-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac.
Sorescu este autorul unor interviuri despre poezie cuprinse în „Tratat de inspirație” – apărute în 1985, dar şi al unor cronici literare, precum ”Ușor cu pianul pe scări” – apărută în anul 1986 şi al unor lucrări literare pentru copii – ”Unde fugim de acasă?” – în 1967.
Marin Sorescu a fost şi un remarcabil traducător, transpunând integral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul ”Lirice”.
Totodată, pasiunea sa pentru artă și-a găsit expresia și în pictură, remarcându-se prin expoziţiile personale de la Brașov – în 1989, Cluj-Napoca – în 1990 sau Bucureşti – în 1992, dar şi prin cele din străinătate, din Irlanda – în 1991 şi Paris – în 1992, când a participat la o expoziție colectivă.
În 1978 Sorescu a preluat conducerea revistei craiovene „Ramuri”, la un moment în care avea o bogată experiență literară și impresii acumulate din călătoriile din străinătate.
Aprecierea de care se bucura în România a avut de suferit în anii ’80, când, în urma participării la şedinţele unei organizaţii mistice internaţionale, „Meditaţia transcendentală”, a intrat în dizgraţia regimului Ceauşescu, fiind consemnat la domiciliu forţat pentru o perioadă, ulterior intervenind în favoarea sa, cu succes, Adrian Păunescu, pe atunci foarte influent.
În 1991 a primit Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena pentru întreaga activitate, în 1992 a devenit membru titluar al Academiei Române. Tot în anul 1992 și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”.
A fost ministru al Culturii în cabinetul Văcăroiu, în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995. În urma unui control, a fost diagnosticat cu o boală incurabilă. După acest moment va publica mai multe poeme care supun atenției cititorilor inexorabilul sfârșit. La 6 decembrie 1996, avea să treacă la cele veşnice. După dispariţia sa au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.
În 1983 şi 1992 a fost propus de către Academia Română pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Într-un interviu, academicianul Eugen Simion a oferit amănunte despre povestea din anul 1992: „…Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru premiul Nobel. Fusese reținut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generație și comilitonele său. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne definește mai bine destinul și specificul… Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confrați de la București, poeți cunoscuți. Indignați peste măsură și speriați ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceștia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzații abominabile la adresa lui Sorescu …”
Relatările lui Eugen Simion sunt de natură să ofere un motiv în plus pentru analogia dintre Eminescu și Sorescu. Cei doi mai scriitori nu au putut fi apreciați la adevărata valoare din cauza unor jocuri de interese și unor orgolii care nu au nimic de-a face nici cu arta și nici cu noblețea sufletească.
Criticul literar George Călinescu scria despre Marin Sorescu, în 1964, în ”Contemporanul”, că avea ”capacitatea excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune” (”Dicţionarul Scriitorilor Români”, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, Bucureşti, 2002).
”Popularitatea şi-a datorat-o de la început Sorescu poeziei, ca şi succesul de critică. Un rol va fi jucat articolul lui G. Călinescu din ”Contemporanul”, apărut (1964) chiar mai înainte ca Sorescu să fi debutat”, scrie criticul literar Nicolae Manolescu în ”Istoria critică a literaturii române” (2008). ”Dar cu siguranţă a mai fost o cauză: rareori o epocă şi-a născut mai la timp poetul potrivit. Original şi inventiv, Sorescu era un spirit funciar antidogmatic într-un moment în care apele dogmatismului începeau să se retragă. Versurile lui ingenioase, pline de sugestii şocante, au făcut deliciul unui public larg şi i-au satisfăcut totodată şi pe critici, care vedeau în ele un simptom şi o promisiune de înnoire. Cu un bun instinct al pieţei literare, poetul s-a adaptat lesne la schimbări, dovadă ”La Lilieci”, în care poezia este cu desăvârşire alta decât în culegerile anterioare”, scria Nicolae Manolescu.
Academicianul Eugen Simion aprecia că ”Marin Sorescu meditează la ceea ce scrie şi scrie învăluind tragicul, sublimul, grotescul în plasa fină a ironiei”, iar în prefaţa volumului ”Poeme” din colecţia ”Cele mai frumoase poezii” (1976), criticul şi istoricul literar Cornel Regman îl caracteriza pe Marin Sorescu drept un ”autor de ingenioase şi paradoxale scenarii care dinamitează certitudinile zilnice şi stabilesc raporturi de intimitate cu feţele incomode ale lucrurilor”.
Teatrul deţine o pondere însemnată în opera lui Sorescu. Ca dramaturg, Marin Sorescu a continuat experienţa teatrului existenţialist şi a teatrului absurdului, oglindită excepţional de piesele sale: ”Iona” (1968, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie şi, apoi, Premiul Academiei Române), ”Există nervi” (1968), ”Paracliserul” (1970), ”Matca” (1973), ”Pluta meduzei” (1974), ”Setea muntelui de sare” (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie), ”Răceala” (1976), ”A treia ţeapă” (1980), ”Ieşirea prin cer” (1984), ”Vărul Shakespeare” (1988).
În spaţiul dramaturgiei, Sorescu s-a impus, de asemenea, printr-o producţie originală, în care prezenţa poetului se simte profund în gustul pentru construirea unor evenimente modelate în regim simbolic şi de parabolă, mai puţin ofensivă. Dimensiunile simbolice ale teatrului lui Sorescu sunt puternic evidenţiate îndeosebi în suita alcătuită din piesele ”Iona” (1968), ”Paracliserul” (1970) şi ”Matca” (1973), se menţionează în ”Dicţionarul scriitorilor români”. ”Dacă în ”Iona” Marin Sorescu dramatizează evenimente biblice în limbajul şi psihologia prezentului, în ”Paracliserul” el pune sub semnul întrebării destinul omului religios într-un veac agnostic (…) Prin acest personaj suntem într-adevăr proiectaţi în drama unei omeniri angoasate şi debusolate de sfârşit de mileniu şi de istorie”, remarcă istoricul şi teoreticianul literar Maria-Ana Tupan în lucrarea ”Marin Sorescu şi deconstructivismul” (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995). ”Inovaţii însemnate aduce Sorescu şi în teatrul de inspiraţie istorică, dând o replică semnificativă viziunii idealizante asupra trecutului, la modă în epocă. În acest spaţiu tematic s-au impus îndeosebi piese precum ”Răceala” şi ”A treia ţeapă”, cu acţiunea plasată în vremea lui Vlad Ţepeş”. (”Dicţionarul Scriitorilor Români”)
A semnat şi proză umoristică şi satirică (romanele ”Trei dinţi din faţă”, 1977; ”Viziunea vizuinii”, 1981), eseuri (”Teoria sferelor de influenţă”, 1969; ”Insomnii”, 1971; ”Starea de destin”, 1976), cronici literare (”Uşor cu pianul pe scări”, 1986, pentru care a primit Premiul ”George Călinescu” şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică literară), interviuri despre poezie (”Tratat de inspiraţie”, 1985). A tradus creaţia poetică a lui Boris Pasternak (traduceri adunate în volumul ”Lirice”). A mai publicat şi literatură pentru copii: ”Unde fugim de acasă?” (1967, proză), ”O aripă şi-un picior (Despre cum era să zbor)” (1970, versuri), ”Cocostârcul Gât-Sucit” (1987, versuri), ”Cirip-Ciorap” (1993, versuri).
Citește în continuare pe blogul lui Ciprian Demeter
