Tudor Vladimirescu, “făgăduința” lui Dumnezeu pentru o Românie Mare

Distribuie acest articol!

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

(Mihai Eminescu- Scrisoarea  III )

În mai 1881, în revista Convorbiri literare, era publicată pentru prima data poezia Scrisoarea III. La acea vreme, poezia era o satiră la adresa societăţii contemporane poetului, care evidenţia lipsa de patriotism şi decadenţa clasei politice. Temele au rămas de actualitate până în vremurile noastre, iar cauzele sunt dintre cele mai diverse şi adaptate fiecărei epoci în parte.

Un element comun care străbate din toată istoria României este trădarea – trădarea idealurilor, trădarea ţării, trădarea compatrioţilor…. Singurul adevăr care dăinuie peste omenire este trădarea.

De trădare a avut parte şi Tudor Vladimirescu acum 200 de ani şi, chiar dacă mişcarea sa revoluţionară a fost înfrântă, fără această pagină de istorie scrisă de către un martir al neamului românesc, nu s-ar mai fi vorbit nici despre Unirea Principatelor de la 1859.

Tudor Vladimirescu a fost trădat de oamenii săi apropiaţi, de cei mai importanți oameni din oastea sa. Domnul Tudor a sfârşit tăiat în bucăți şi aruncat într-o fântână. Pentru istoria României, uciderea lui Tudor Vladimirescu a căpătat valoarea unui simbol pentru ceea ce înseamnă destinul oamenilor de bună-credinţă care au îndrăznit să se ridice împotriva opresiunii şi care au dorit curmarea durerii fraţilor de neam. Într-una dintre proclamațiile sale el spunea: “pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Eu m-am ridicat pentru norod, cu al cărui sânge s-a hrănit și s-a poleit tot neamul boieresc…”.

Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu în Istoria a românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, fac referire, astfel la faptele lui Tudor Vladimirescu: „Dacă Eteria s-a servit de Tudor, credem că şi Tudor s-a servit de Eterie spre a-şi atinge scopurile proprii. Este exclus ca o fire şi un temperament ca al lui, aşa cum apar din proclamaţiile proprii şi din mărturiile contemporanilor, să se fi mulţumit cu rolul de simplu agent al altora, să nu fi căutat să realizeze şi dezideratele păturii din care se ridicase, deziderate care corespundeau, de altfel, intereselor maselor largi ale poporului”.

Olteanul întreprinzător şi instruit, născut în satul Vladimiri, judeţul Olt a strâns o avere frumoasă încă din tinereţe, din comerţul cu animale şi cereale. Era proprietarul moşiilor de la Cerneţi, Cloşani, Purcari, Topolniţa, Baia de Aramă, etc. A ctitorit biserica din Prejna şi un lăcaş de cult în Cloşani. Avea o cârciumă şi câteva mori de apă. Oamenii lui sau el însuşi mergeau la Pesta, Viena sau la sud de Dunăre. Vorbea limbile greacă, rusă şi germană. Ca înfăţişare era, după mărturia unui contemporan, „om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporţionată, faţa blondă, mustaţa galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om nu urât; sta drept, ţanţoş, vorba brevă (scurtă), răstită şi… destul de elocventă, aier de comandant… Netăgăduit este că era om de inimă. Cine ştie ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit”.

          Colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria a fost pentru mulţi istorici un semn de întrebare: colaborare, subordonare sau doar acţiuni paralele. Era Vladimirescu membru al Eteriei şi, în această calitate, a trădat un jurământ făcut? Pe cale de consecinţă, execuţia sa ar fi fost perfect legitimă sau ar fi fost vorba despre o colaborare, între cele două mişcări, cea românească şi cea greacă, ambele urmând de fapt obiective diferite? Eteria fusese înfiinţată la Odessa, având ca obiectiv nici mai mult, nici mai puţin decât „uniunea armată a tuturor creştinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra Semilunii”.

          Motivele întemeierii Eteriei aveau ca bază dorinţa de resurecţie a spiritului naţional, de redeşteptare a dorinţei de independenţă a popoarelor sud-est europene. Să nu uităm că între 1804-1812 se desfăşoară primul război de eliberare a sârbilor de sub dominaţia otomană, sub conducerea lui Petru Karagheorghevici, reluat între 1815-1816 de către Milos Obrenovici. În primăvara lui 1821 are loc începutul revoluţiei greceşti, concomitent cu mişcarea lui Tudor. Contextul general european era, de altfel, favorabil acestor mişcări de emancipare socială şi naţională: Rafael Riego ridică steagul revoltei împotriva absolutismului bourbon, la Cadiz, pe 1 ianuarie 1820. Santore di Santa Rosa în Piemont (10 martie 1820), Confalonieri la Milano şi generalul Pepe la Neapole (2 iulie 1820) întregesc tabloul unui bătrân continent cuprins de flăcările revoluţiei.

Apartenenţa lui Tudor Vladimirescu la Eterie nu a existat, cu certitudine, pentru un motiv foarte bine întemeiat, acela că nu era grec; „trebuie spus că aceasta (Eteria, n.n) era formată exclusiv din greci şi că acolo unde găsim indivizi de altă origine etnică este vorba de simpatizanţi, sprijinitori, membri ai unor grupuri asociate mişcării de eliberare a patrioţilor eleni, agenţi plătiţi ai mişcării” (Alex. M. Stoenescu). Singurul element comun dintre Eterie şi Tudor Vladimirescu era protecţia comună din partea Rusiei. Aşa-zisul legământ al lui Tudor faţă de Eterie, datat de unii cercetători în decembrie 1820, de alţii în ianuarie 1821, nu este în fond nimic altceva decât un acord de colaborare încheiat cu doi cunoscuţi fruntaşi eterişti, Iordache Olimpiotul şi Ion Farmache. Colaborarea viza o acţiune comună în perspectiva declanşării unui război ruso-turc, dar fiecare parte urmărea, de fapt, obiective diferite: grecii – independenţa patriei lor, românii – redobândirea autonomiei. …Era un om energic, decis, cu spirit de iniţiativă şi cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare” (Fl. Constantiniu)

Domnul Tudor s-a ridicat pentru norod şi a pierit de trădare. Astăzi, neamul românesc râvneşte după un Domn Tudor care să anime spiritul dreptăţii şi al dragostei de ţară, însă avem parte doar de o şleahtă de oportunişti, care se intitulează cu mare emfază “clasă politică” şi, aşa cum spunea Eminescu:

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

Ciprian Demeter


Distribuie acest articol!
%d blogeri au apreciat: