Ionuț Moșteanu a plecat nu din onoare, nu din demnitate, ci împins de propriul sistem pe care l-a servit și l-a alimentat. Demisia lui nu este o dovadă de responsabilitate, ci o capitulare forțată în fața evidențelor: studiile sale erau o invenție, iar impostura a devenit prea mare chiar și pentru o clasă politică obișnuită cu falsuri și diplome dubioase.
Moșteanu a fost prezentat ani la rând drept „tehnocratul de serviciu”, omul „cu școală”, specialistul omniprezent. În realitate, n-a existat niciun coleg care să-l fi văzut vreodată prin facultate. Nicio lucrare, nicio prezență, nicio dovadă — doar o diplomă scoasă ca iepurele din pălărie. Când presa și opinia publică au început să pună întrebări, zidul minciunii s-a prăbușit instant.
Demisia lui este doar un reflex de auto-apărare al sistemului. Când impostura devine prea vizibilă, sistemul își sacrifică pionii pentru a salva rețeaua. Și Moșteanu a fost un pion: util cât timp nimeni nu cerceta prea atent, dispensabil în momentul în care scandalul risca să înghită întreaga construcție politică.
Adevărata întrebare este alta: câți Moșteanu mai sunt în structurile statului? Câți „specialiști” cu diplome fantomă decid legi, semnează ordonanțe, conduc instituții și împart contracte? Câți impostori s-au cocoțat în vârful administrației pe baza unui CV mincinos, protejați de partide și de complicitatea generală?
Demisia lui Moșteanu nu închide subiectul. Dimpotrivă — îl deschide. România nu are nevoie doar de demisiile impostorilor, ci de o curățenie totală. O țară întreagă este condusă de oameni care nu ar fi angajați nici măcar ca stagiari într-o companie serioasă. Până când impostura nu va fi pedepsită, vom continua să vedem aceleași figuri, aceleași diplome false, aceeași bătaie de joc.
Moșteanu a căzut. Sistemul care l-a creat rămâne în picioare. Acolo este adevărata problemă.
