Tudor Vladimirescu este personalitatea politică și militară care, prin faptele sale, deschide epoca modernității în istoria românilor. Tudor Vladimirescu este considerat atât un om al epocii sale, preocupat să aibă un statut social superior, dar și un vizionar, care a înțeles că transformările politice din Europa, generate de înfrângerea împăratului Napoleon ar putea să modifice și statutul internațional al Țării Românești, care, ca și Moldova, cunoștea încă de la începutul secolului al XVIII-lea domniile fanariote.
Tudor se născuse în Gorj, în Vladimiri, undeva între 1770 și 1780. Istoricii nu au găsit încă o dovadă clară a datei sale de naștere, fiindcă aceasta putea fi atestată numai de condica bisericii din sat, eventualele acte de numire în funcția de vătaf de plai (deținută între 1806 și 1820), documentele rusești care îi confirmă gradul militar sau decorațiile primite. Se estimează că maturitatea gândirii sale, temeinicia pregătirii administrative, militare și cultura istorică pe care le poseda în jurul anului 1821, curajul și eroismul din luptele din 1806-1812 și din timpul Revoluției de la 1821 erau specifice unui om care se apropia de vârsta de 45-50 de ani. Ar fi fost prea tânăr ca să devină vătaf de plai la Cloșani la 26 de ani, în 1806 (dacă s-ar fi născut în 1780). Se știe că Tudor a fost trimis în jurul vârstei de 12 ani la boierul Ioniță Glogoveanu să slujească și să își continue studiile de scriere și citire pe care le începuse alături de preotul din sat. Din 1792 și până la 1806 sunt numai 14 ani, iar în 14 ani, Tudor nu putea acumula atâția bani încât să se răscumpere din slujba lui Glogoveanu și să cumpere slujba de vătaf de plai la Cloșani și să aibă pământuri, mori și alte active, intrând prin avere, în rândul boierilor cu rangul de sluger. În plus, în același timp ar fi trebuit să învețe și meseria armelor pentru a fi un bun pandur și chiar comandant al acestora, cum s-a întâmplat în războiul ruso-turc din 1806-1812.
În acest război, în fruntea pandurilor săi, Tudor Vladimirescu i-a înfruntat cu succes pe otomani, fiind încadrat apoi ca ofițer al armatei ruse și decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir, clasa a III-a. Războiul s-a încheiat sub iminența campaniei napoleoniene în Rusia, iar țarul s-a mulțumit să smulgă, fără temei juridic, Basarabia, de la Moldova (deși Moldova nu aparținea Imperiului Otoman ci doar era sub suzeranitate otomană).
În fapt, Napoleon dorise să-i informeze pe turci că va ataca Rusia, dar la Hanul lui Manuc, dragomanul Moruzi a dat scrisoarea lui Napoleon rușilor, iar aceștia au aflat de intențiile împăratului francez. Cum sultanul nu a aflat niciodată de intenția lui Napoleon (se pare că Napoleon chiar dorea să-l mulțumească pe Sultan cu Țara Românească și Moldova) de a ataca Rusia, nu l-a sprijinit, iar Rusia, aflată în război cu Imperiul Otoman a încheiat pace, răpind Basarabia, tratatul de pace fiind semnat la București.
Tudor Vladimirescu a înțeles că i-ar fi fost dificil să-și păstreze averea și chiar viața dacă nu ar fi cerut protecția Rusiei, protecție pe care a primit-o. Fiind cel mai bun negustor de vite al lui Ioniță Glogoveanu, Tudor Vladimirescu știa că la Viena și la Odessa, existau importante comunități grecești care militau pentru independența Greciei. Cum Țările Române erau conduse de domni fanarioți, iar în 1806, Constantin Ipsilanti, fiul lui Alexandru Ipsilanti (autorul legii Pravilniceasca Condică) și tatăl lui Alexandru Ipsilanti cel devenit în 1820 șef al ”Eteriei” (ofițer combatant în armata rusă contra lui Napoleon la Leipzig, în 1812, când își piersuse un braț) reușise să fie pentru puțin timp domn în ambele Principate, în mintea grecilor a încolțit ideea unei încercări de ridicare la lupta antiotomană, la nord de Dunăre, unde nu existau trupe otomane. La Odessa, grecii înființaseră organizația secretă ”Eteria”, care se baza pe sprijinul lui Ioannis Capodistrias, viitor erou al Războiului Grec de Independență, pe atunci șeful diplomației Țarului. Eteria avea ramificații și la Viena și în Principate și căuta oameni dispuși să participe la efortul militar al unui viitor război. ”Eteria” spera că declanșându-se la nordul Dunării o revoltă, Rusia avea pretextul de a interveni militar și atunci grecii din Grecia Continentală s-ar fi putut ridica la luptă.
În a doua jumătate a anului 1814, Tudor își ajută prietenul, pe Nicolae Glogoveanu, fiul protectorului său, Ioniță, să își ia înapoi fetița și averea soției sale, Elenco, decedată la Viena, unde mersese să își viziteze o rudă, în 1813. Slujitoarea soției lui Nicolae profitase de ocazie și o jefuise pe stăpâna sa.
Tudor Vladimirescu învățase limba germană, studiase dreptul românesc și dreptul austriac (prin natura funcției de vătaf de plai, ceea ce azi ar însemna șeful vămii, dar și prin poziția de negustor experimentat). El a câștigat procesul pentru prietenul său, convingând justiția austriacă de faptul că Nicolae Glogoveanu era cel îndreptățit să primească moștenirea defunctei sale soții și tutela fiicei minore (Pravilniceasca Condică din Țara Românească permitea soțului supraviețuitor să își moștenească soția decedată), în timp ce dreptul austriac susținea că moștenirea mamei defuncte aparținea copiilor supraviețuitori, la împlinirea majoratului și nu soțului supraviețuitor.
În toamna anului 1814, se desfășurau lucrările Congresului de la Viena, începute în noiembrie 1814 și finalizate în anul următor, 1815. Aflat la Viena, Tudor Vladimirescu a înțeles că deciziile de la Viena vor influența și soarta Țării Românești și a Moldovei: ” Se sună că atunci va fi ceva și pentru locurile acelea; ci mult a fost, puțin a rămas”.
În acest context, Tudor Vladimirescu, având protecția Rusiei și având relații de prietenie cu Aleksandr Pini, consulul rus la București (Pini era eterist și el, fiind grec de origine) și-a dat seama că putea intra în această acțiune de pregătire a indepenței Țării Românești, fiindcă acțiunile română și greacă ar fi avut sprijin.
Țarul Alexandru, deși promovase ideea Sfintei Alianțe contra oricărei revoluții, ar fi dorit un nou război cu Imperiul Otoman și avea nevoie de un pretext,
