România anului 2025 e o țară care își uită bătrânii. Într-un stat care se laudă cu creștere economică, cu reforme și digitalizare, realitatea de zi cu zi a pensionarilor este una crudă: unul din trei trăiește în sărăcie sau la limita subzistenței. Mai exact, peste 1,3 milioane de vârstnici nu își permit o viață decentă după zeci de ani de muncă și contribuții.
Statul îi ignoră. Politicienii își votează pensii speciale, își cresc indemnizațiile și se plimbă cu coloane oficiale, în timp ce bătrânii își numără banii pentru pâine și medicamente. În mediul rural, mulți dintre ei trăiesc singuri, în frig, în case fără canalizare, cu pensii care nu acoperă nici măcar coșul minim de consum. În orașe, cheltuielile îi sufocă: chirii, utilități, facturi, toate cresc, în timp ce pensia rămâne la fel.
Este revoltător că exact acești oameni – care au construit țara, au crescut generații și au plătit impozite vreme de decenii – sunt tratați ca o povară. Ei nu cer privilegii, ci demnitate. Cer o bătrânețe în care să nu fie nevoiți să aleagă între mâncare și tratament. Cer ca după o viață de muncă să poată trăi, nu să supraviețuiască.
România nu va fi niciodată un stat cu adevărat modern cât timp își abandonează părinții și bunicii în mizerie. Nu putem vorbi despre reformă, progres sau civilizație atâta vreme cât milioane de bătrâni trăiesc cu frica zilei de mâine. Adevărata reformă începe cu respectul față de cei care ne-au adus până aici. Iar respectul se măsoară în fapte, nu în discursuri goale.
