Uniunea Europeană ne-a dat bani, reguli și lozinci cu stele aurii. Ne-a spus că vom trăi „ca afară”. Și pentru o vreme, chiar am crezut. Ne-au umplut burta – cu importuri, cu ajutoare, cu „dezvoltare durabilă”. Dar în timp ce ne-au hrănit iluzia, ne-au golit țara de tot ce conta: oameni, resurse, speranță.
Românii n-au ajuns mai prosperi, ci mai dependenți. Am vândut tot – fabrici, păduri, terenuri, utilități – pe prețuri de nimic. Am devenit o piață de consum pentru alții și o sursă de forță de muncă ieftină pentru Vest. Astăzi, milioane de români sunt plecați. Nu în vacanță. În pribegie.
Statul român? Executant fidel al directivelor, fără coloană vertebrală. Agricultura e distrusă, industria inexistentă, tinerii nu mai visează la cariere aici, ci la un bilet low-cost spre altă viață.
Ne-au dat fonduri, dar cu condiții care ne-au împiedicat să dezvoltăm un sistem național coerent. Ne-au impus reforme, dar tot ce am reformat a fost demnitatea noastră – am pus-o în genunchi.
Uniunea Europeană nu ne-a tras în jos. Dar nici nu ne-a lăsat să ne ridicăm. Ne-a învățat să așteptăm, nu să construim. Ne-a dat acces la supermarket, nu la suveranitate.
Suntem datori, săraci și plecați. Burta plină, dar inima goală. Asta e Europa pe care o trăim. Și poate ar fi timpul să nu mai confundăm mâncarea cu libertatea.
