Statul să dea bani direct la țărani să construiască irigații. Câți bani? Închideți ANIF
Falimentul administrativ al statului român este unul evident. Acesta se dovedește incapabil să asigure chestiuni elementare de administrare a bunurilor naționale, ce să mai cerem dezvoltarea de noi proiecte.
Seceta a cuprins România și nu este pentru prima oara când acest lucru se întâmplă. Țara din lume cu cea mai mare rețea hidrografică regularizată nu este în stare să asigure apă pentru agricultori.
Să stai la mâna naturii atunci când apa se află peste tot este prostie sau rea intenție. Cum toată lumea are nevoie de mâncare, producțiile bune sunt dorite atât pe plan intern cât și extern.
ANIF- instituție falimentară, un parazit
La acest moment există un colos cu picioare de lemn ce ar trebui să se ocupe de această problemă: ANIF. Această instituție există doar formal deoarece în ultimii 30 de ani toate bunurile ei s-au prăduit, iar cele care au mai rămas în administrare au devenit sursă de infecție.
Este o instituție ce ar trebui închisă deoarece se alocă sute de milioane de euro anual ca să nu se facă nimic.
Soluția este antreprenoriatul privat. Statul va trebuie să aloce din surse proprii și din fonduri europene bani către țăranul român sub forma unor sume fixe, o singură dată, la hectar.
Practic se poate evalua o soluție minimală pentru dezvoltarea unei soluții de irigare în sistem local.
Nu este greu, e chiar foarte simplu.
Cât ar costa un sistem de irigare local?
Apă se găsește în România peste tot: fie la suprafață, fie în adâncime.
Săparea unui puț costă maxim 1 000 de euro, dotarea cu o pompă care să poată acoperi un hectar de teren costă aproximativ 1 000 de euro, distribuția către plantă ar ajunge undeva la 2 000 de euro. Mai apar și elemente neprevăzute dar este evident că poți asigura irigarea unui teren cu 6 000 de euro. Mai pune ceva și țăranul român și totul va ieși bine.
Și de ce nu se face acest lucru? Cel mai probabil deoarece la ANIF sunt angajate rudele politicienilor și sunt companii care sug instituția de fonduri… companii parazit. De la antreprenorul privat e mai greu să faci acest lucru, iar de aici vine dezinteresul.
Cu toții am văzut canalele de desecare înfundate, mizerabile, pline de gunoi și apă de canalizare, adevărate surse de infecție.
Politicienii români preferă o agricultură de evul mediu, iar cei europeni să își irige propriile terenuri, să facă producții record și să își asigure piață de desfacere.
Interesul este al nostru, al românilor și va trebui să găsim soluții prin care să învingem ocupația politică mafiotă la care suntem supuși de 30 de ani.
