În România, evaziunea fiscală nu mai este o excepție, ci o reacție de supraviețuire. Firmele nu „aleg” evaziunea din lăcomie, ci sunt împinse spre ea de un sistem fiscal construit împotriva antreprenorilor. Taxele pe muncă, impozitele, contribuțiile și obligațiile parafiscale au ajuns la un nivel imposibil de susținut într-o economie deschisă, unde produsele românești concurează direct cu mărfuri din state cu fiscalitate mai redusă, tehnologii mai avansate și costuri mai mici.
Antreprenorul român este prins într-o capcană fără ieșire. Pe de o parte, statul îi cere să plătească aproape jumătate din valoarea muncii sub formă de taxe. Pe de altă parte, piața îl obligă să concureze cu produse importate din țări unde taxarea este mai mică, energia este mai ieftină, iar finanțarea se face cu dobânzi decente. În România, firmele se împrumută scump, cu dobânzi uriașe, ceea ce le blochează capitalizarea și investițiile în tehnologie.
Statul român nu sprijină producția, ci o pedepsește. În loc să încurajeze munca, investiția și dezvoltarea, a ales să stoarcă firmele existente pentru a-și acoperi risipa, incompetența și aparatul birocratic supradimensionat. În aceste condiții, a cere „conformare fiscală voluntară” este o ipocrizie. Nu poți cere corectitudine într-un sistem fundamental incorect.
Rezultatul este previzibil: economie gri, firme ținute artificial la limită, salarii plătite parțial „la negru”, investiții amânate și o competiție pierdută din start cu marile corporații internaționale. Nu antreprenorii distrug bugetul statului, ci statul distruge baza economică din care ar trebui să se hrănească.
Atât timp cât România va avea taxe mari, dobânzi mari și politici ostile capitalului autohton, evaziunea nu va dispărea. Nu prin controale, nu prin amenzi și nu prin dosare penale. Singura soluție reală este una simplă și ignorată sistematic: taxe mai mici, finanțare accesibilă, stat suplu și o economie care să permită firmelor să supraviețuiască legal, nu să fie forțate să se ascundă.
