Sistemul de educație de azi, mai slab decât cel dinainte de 1989? Școala scoate diplome, nu competențe, iar piața muncii primește tineri nepregătiți
În România, ruptura dintre școală și piața muncii a devenit o normalitate: tinerii termină liceul sau facultatea cu teorie, dar fără deprinderi aplicate, fără expunere reală la muncă și fără o rută clară de tranziție către un job. Iar când ajung la interviuri, lovesc inevitabil același refren: „nu ai experiență”.
În contrast, înainte de 1989, educația, cu toate limitele și constrângerile politice ale epocii – era construită explicit în jurul formării forței de muncă. Legea educației din 1978 a orientat liceul către „pregătirea forței de muncă” ca obiectiv fundamental, adică spre producție și practică, nu spre adaptabilitate și gândire critică.
Practică atunci, improvizație acum
După 1989, învățământul profesional a intrat într-o spirală de reorganizări, tăieri și relansări, cu efect direct asupra calității: ba se desființează, ba se reînființează, ba se rebranduiește, fără stabilitate și fără resurse comparabile cu miza. O cronologie a ultimelor decenii arată cât de sinuos a fost traseul acestui segment-cheie.
Astăzi există, formal, componenta de practică și în traseul tehnologic, inclusiv prin parteneriate cu operatori economici, dar calitatea implementării depinde masiv de școală, de firma parteneră și de cât de „pe bune” e acordul de practică. În prea multe cazuri, practica rămâne o bifă pe hârtie: ore făcute „unde se poate”, fără mentorat, fără obiective, fără evaluare relevantă.
De ce „în Occident” tinerii intră mai devreme pe piața muncii
Aici comparația devine dureroasă: în multe state vest-europene, tranziția școală–muncă e susținută prin sisteme robuste de formare duală și ucenicie, unde elevul sau studentul învață în paralel în școală și la locul de muncă.
Germania este exemplul clasic: sistemul dual combină instruirea la firmă cu cea din școală și e considerat un model consolidat de integrare a tinerilor în câmpul muncii.
Regatul Unit finanțează masiv formarea prin mecanisme publice: pentru mulți angajatori care nu plătesc „apprenticeship levy”, statul acoperă până la 95% din costurile de training și evaluare, iar în anumite situații există finanțare suplimentară. De asemenea, există plăți/incentive (de tip grant) pentru angajarea unor ucenici eligibili, inclusiv tineri de 16–18 ani.
Franța a avut (și încă are, în anumite forme) mecanisme de facilități la angajarea ucenicilor, inclusiv prin schema de cotizații/contribuții; însă regulile s-au modificat recent, iar „scutirea” nu e uniformă și nici permanentă.
Cu alte cuvinte: în „Occident” nu e vorba de o magie culturală („tinerii muncesc de mici pentru că așa sunt ei”), ci de arhitectură instituțională și stimulente: rute de ucenicie clare, standarde, contracte, finanțare, beneficii pentru firme și o așteptare explicită că formarea tinerilor e parte din funcționarea economiei.
România: diplome multe, punți puține
La noi, sistemul produce două efecte simultane:
Tinerii ies nepregătiți pentru joburi reale, pentru că au prea puțină practică relevantă și prea puțină expunere la cerințe concrete.
Angajatorii se plâng că „nu găsesc oameni”, dar evită costul formării și cer „experiență” pentru poziții de început.
Rezultatul este o piață a muncii care penalizează debutul: primul job devine o probă de noroc (relații, internshipuri neplătite, muncă informală) în loc să fie un pas normal într-un sistem funcțional. Da, școala de dinainte de 1989 era orientată către producție și avea practică mai consistentă în logica vremii. Problema e că România de azi a abandonat această funcție (pregătirea aplicată), fără să construiască solid alternativa modernă: formare duală cu standarde, consiliere reală în carieră, parteneriate serioase cu angajatori, stimulente și responsabilități împărțite.
Și atunci întrebarea rămâne, incomodă dar legitimă: cum e posibil ca, într-o economie de piață și într-o UE care finanțează formarea, să avem în continuare generații care termină școala și se lovesc de „nu ești pregătit”?
