Sindromul Stockholm, varianta electorală: de ce românii se întorc mereu la cei care i-au abuzat politic
La fiecare ciclu electoral, România pare să repete același scenariu. Aceiași politicieni compromiși, aceleași partide care au guvernat fără rezultate notabile, aceleași promisiuni reciclate. Și, în mod paradoxal, același electorat care le oferă din nou încrederea. Nu vorbim doar despre neatenție sau lipsă de opțiuni, ci despre un mecanism psihologic cunoscut: sindromul Stockholm.
Termenul vine dintr-un caz celebru din 1973, când mai mulți ostatici dintr-o bancă din Stockholm au ajuns să manifeste simpatie față de răpitorii lor. De teamă, din lipsă de alternativă sau pur și simplu din adaptare, victimele au început să le ia apărarea celor care le-au pus viața în pericol. În psihologie, fenomenul descrie acea situație în care o persoană abuzată ajunge să găsească justificări agresorului, să-l umanizeze și chiar să-l apere.
România, la nivel colectiv, trăiește de peste trei decenii o formă de captivitate politică. Deși societatea este constant nemulțumită – de salarii, de pensii, de sistemul de sănătate sau de educație , tot cei care au creat problemele revin în funcții. Se face apel la memoria scurtă, la frica de necunoscut sau la o loialitate construită artificial prin promisiuni și favoruri mărunte.
Psihologic, e o adaptare: în lipsa unei soluții clare, oamenii aleg ceea ce cunosc, chiar dacă acel „ceva” i-a rănit în trecut. Este un mecanism de conservare a stabilității emoționale, un fel de „mai bine cu ăștia decât cu necunoscuții”.
Comportamentul acesta nu este unic în lume, dar în România este constant, vizibil și profund ancorat în realitatea politică. Atât de adânc, încât pare să fi devenit normă. Sindromul Stockholm politic nu este o metaforă exagerată, ci o explicație logică pentru un paradox electoral care menține țara într-o stare de blocaj.
