România are o problemă profundă cu ceea ce ar trebui să fie vocea celor care muncesc: sindicatele. În loc să fie bastioane ale rezistenței sociale, au ajuns să fie colonizate de personaje bine conectate la partide și servicii, care nu mai au nicio legătură reală cu viața și suferința celor pe care pretind că-i reprezintă.
Liderii de sindicat nu mai sunt de mult oameni ai fabricii, ai școlii sau ai spitalului. Sunt oameni ai sistemului. Își încasează salariile colosale, au birouri elegante, mașini de serviciu, vile de lux și, adesea, mai dețin și funcții în consilii de administrație sau în instituții publice. Mai nou, unii dintre ei sunt trimiși în Parlament sau în administrația centrală, nu pentru că ar avea legitimitate, ci pentru că sunt utili ca supape de siguranță. Când poporul clocotește, acești lideri mimează un protest, aruncă o lozincă, se întâlnesc cu vreun ministru și… totul se liniștește.
Cei mai vizibili lideri sindicali se prefac periodic că apără profesorii, cadrele medicale, funcționarii publici sau lucrătorii din industrie. Dar totul este o piesă de teatru. Nu vedem mobilizări autentice, greve generale, blocaje instituționale, așa cum ar fi normal într-o democrație în care statul își bate joc de angajați. Opoziția reală lipsește cu desăvârșire. Când guvernul taie salarii, mărește taxe și distruge demnitatea muncii, sindicatele mai emit un comunicat fad și apoi tac.
Cine controlează sindicatele? Aceeași rețea de putere care controlează partidele, administrația, presa și justiția. Liderii sindicali nu mai sunt ai oamenilor, ci ai sistemului. Și până nu ne eliberăm și de aceste structuri mimetice, orice luptă pentru dreptate socială va fi doar o iluzie întreținută de niște privilegiați care au trădat cauza celor mulți.
