Siminica Mirea este tipul de politician care nu ar fi rezistat nici două zile într-o companie privată serioasă, dar care a reușit să facă o carieră solidă în partidele românești. A trecut prin PDL, a cochetat cu PNL, iar acum s-a lipit de PSD, ca orice traseistă care știe că partidul mare e singurul colac de salvare. Nu diplomele, nu performanța, nu competența au adus-o aici, ci simpla capacitate de a se agăța de funcții.
CV-ul ei începe cu „Bioterra”. Nu, nu e vreo descoperire științifică și nici vreo universitate de prestigiu. E doar o fabrică de diplome cu circuit intens pe piața „proștilor fuduli”, cum ar zice românul. Cu alte cuvinte, a făcut un liceu prelungit, nimic mai mult. Prietenii recunosc că nici comportamental nu se ridică deasupra nivelului diplomei, dar politica românească nu cere prea mult.
Pe partea de limbi străine, povestea e de manual Caragiale. Siminica spune că „înțelege bine engleza” și „știe franceza”. În realitate, e mai degrabă un exercițiu comic de a reproduce sunete care seamănă de la distanță cu o limbă străină. Dar, cum nimeni nu are curajul să o contrazică, bifăm și aici rubrica „poliglotă de carton”.
Se laudă chiar și cu permisul categoria B, de parcă ar fi o realizare notabilă pentru un politician. În realitate, carnetul de șofer e singura calificare oficială mai clară din CV. Restul – titluri și funcții obținute cu sprijin politic și cu texte scrise de alții. Apropiații spun că are un consultant care îi compune fiecare discurs, pentru că altfel nu ar înțelege nici mesajul, nici contextul.
Dar, vorba aceea: prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul. Mirea pozează constant în femeia de carieră și politicianul de viitor, deși toți cei din jur știu că ascensiunea ei se bazează exclusiv pe conjunctură. În politică a găsit portița perfectă: nu te întreabă nimeni ce știi, doar pe cine cunoști și cât de fidelă ești partidului.
Nu în ultimul rând, episodul Diatrans SRL ridică alte semne de întrebare. Firma pe care a condus-o a explodat fix în perioada 2014-2015, când Mirea s-a repoziționat politic mai aproape de decidenți. Coincidență? Greu de crezut. E doar încă un exemplu clasic de cum se face „afacere” în România: cu sprijin politic, nu cu planuri de business.
