Satele României se golesc sub ochii noștri. Casele sunt închise, curțile părăsite, iar ulițele au rămas cu bătrâni și tăcere. Tinerii au plecat în diaspora nu din lipsă de atașament față de sat, ci din lipsă de viitor. Acolo unde nu există locuri de muncă, servicii medicale sau școli decente, plecarea devine singura opțiune rațională.
Statul a abandonat mediul rural ani la rând. Fără infrastructură, fără investiții, fără sprijin real pentru agricultură și micii producători, satul a fost lăsat să se stingă lent. Politicienii apar doar în campanie, cu promisiuni reciclate și poze printre garduri dărăpănate.
În diaspora, tinerii muncesc, își întemeiază familii și își cresc copiii în condiții normale. Copiii lor vorbesc românește acasă, dar trăiesc într-o altă lume. România pierde nu doar oameni, ci comunități întregi, tradiții și continuitate socială.
Un sat fără tineri este un sat condamnat. Iar o țară cu sate moarte este o țară fără rădăcini. Fără o strategie serioasă de dezvoltare rurală, România va rămâne cu pământ mult și oameni tot mai puțini.
