Statele Unite au decis să impună tarife de 50% pentru importurile de oțel. Reacții dure, proteste diplomatice, reconfigurări comerciale în toată lumea. Toată lumea, mai puțin România. La noi, vestea a trecut ca o briză peste oțelăria… care nu mai există.
De ce nu ne afectează aceste măsuri? Pentru că România, cândva o țară industrială, astăzi e doar o piață de consum. Guvernele PSD, PNL și UDMR au reușit să închidă, pas cu pas, aproape toate capacitățile de producție de oțel beton. Am ajuns în situația în care nu mai putem exporta oțel nici măcar din greșeală.
Combinatul de la Galați? Privatizat și decimat. Hunedoara? Amintire. Câmpia Turzii? Monument istoric. Mai producem câte ceva simbolic, cât să nu uităm cum miroase zgura. Restul vine din import – Turcia, Ucraina, China. România e client, nu furnizor. Deci ce tarif să ne afecteze?
Ironia amară e că în timp ce alte state se zbat să-și apere industriile și locurile de muncă, la noi politicienii se laudă cu mall-uri și hypermarketuri. Oțelul nostru zace în ruine, dar avem festivaluri și „dezvoltare prin catering”.
Pe scurt, americanii pot impune și 500% taxe. România stă liniștită. E greu să simți o lovitură când deja ești la pământ.
