România și Jocurile Olimpice: Cam toate performanțele noastre sportive au fost atinse în epoca Ceaușescu

Statistica atestă un adevăr incomod. Cam toate performanțele noastre sportive au fost atinse în dictatura de dezvoltare a lui Ceaușescu, mai precis în etapa naționalistă a comunismului. E valabil și pentru fotbal, chiar dacă asta însemna favorizarea celor două echipe ale sistemului, Steaua și Dinamo, în detrimentul celorlalte, făcând o acumulare pe care acum o fac peste tot patronii miliardari prin metode capitaliste.

Problema e că situația se repetă în alte domenii, mai importante decât sportul: în demografie, industrializare, învățământ, cultivarea maselor. Posibil să putem pune pe listă și urbanizarea sau dezvoltarea infrastructurii, cu toate neajunsurile blocurilor și cu afectarea civilizației țărănești.

Minusurile unei dictaturi de orice fel, și ale uneia comuniste cu atât mai mult, sunt cunoscute, nu pot fi negate și s-au văzut în deznodământul din decembrie 89. Care, dincolo de pregătirea unor conspiratori și influența externă, a întrunit aproape o unanimitate populară contra regimului. Intenția celor din stradă nu era în niciun fel distrugerea aspectelor pozitive, care erau imaginate ca de la sine înțelese.

Sigur, se pot face multe considerații și despre această statistică sportivă. Topul e distorsionat de edițiile care erau boicotate fie de o parte din blocul comunist, fie de unele țări occidentale. (Sancțiunile pur politice și selective puse acum Rusiei și Belarusului sunt tot ceva de genul, cumva mai grave, nefiind voluntare.) Dar chiar și acest avantaj e rodul unei politici suverane: România relativă independentă a lui Nicolae Ceaușescu își permitea să facă opinie separată în lagărul comunist, cum nu își permite azi în cel capitalist. Și culegea niște roade.

Similar, a fost singura țară care nu s-a pus rău nici cu israelienii, nici cu țările arabe după războiul din 1967, încercând o vreme chiar să fie mediator. (O ambiție prea mare, dar zilele trecute aflam că Iranul a transmis un mesaj prin Ungaria lui Orban, imitator tardiv al suveranismului lui nea Nicu.)

Se mai poate spune că dictatura comunistă punea un accent exagerat pe sport, ca modalitate de propagandă, în compensație cu deficitul nivelului de trai și al forței economice măsurată în dolari. Asta explică de ce clasările bune încep să apară încă din 56, în perioada cumplită a comunismului internaționalist de ocupație. Acolo chiar e un contrast zguduitor cu drama elitelor distruse în închisori, mascată doar în ochii străinilor ignoranți de performanțele unor atleți.

Alt aspect e că o dictatură poate să-și propună să puncteze în astfel de statistici prin încurajarea unor sporturi, care nu sunt natural la fel de populare pe glob. (Sau nu erau la data respectivă.) Tolba noastră era umplută cu titlurile la canotaj, gimnastică, tir, aruncarea greutății, haltere, dintr-o strategie ce nu poate fi simulată pe o piață liberă.

Apoi e și o ridicare obiectivă a lumii a treia, Asiei și Africii, prin pur avânt demografic, deprinderii unor sporturi fără tradiție, care le erau străine sau făcute la nivel de amatori. E drept că o parte din resursa lor de top se scurge în America și Europa, dar globalizarea le-a adus informația necesară și stimulentele materiale să aibă o uriașă bază de selecție. Pur și simplu, contextul nu se mai poate repeta pentru nicio țară europeană.

E apoi o schimbare de mentalitate. Concurenții noștri veneau preponderent din populația țărănească, din cei dotați nu doar cu talent, dar și cu o ambiție și etică a muncii fără egal. Condițiile în stil militar de antrenament nu mai sunt azi posibile, pentru că ar fi denunțate ca abuz la adresa copiilor. Alte schimbări, de genul apariției unor generații sedentare, captivate de ecrane și altor căi mai facile de atingere a gloriei și bogăției, să zicem că sunt pe tot globul, deci n-ar trebui să conteze.

În schimb, atunci era un miraj simplul fapt de a ieși din țară câteva zile „să vezi lumea” și să povestești celorlalți, care ascultau cu ochii măriți orice fleac de acolo. Pe când azi sunt copii care au văzut mai multe țări decât exploratorii înainte de majorat. Și nu e exclus să se nască mai mulți în diaspora decât în țară. Dacă pentru naționala de fotbal, de bine de rău, s-au mai întors câțiva din copiii căpșunarilor, care oricum pot evolua la cluburi de oriunde, e mai greu să revină și unii ca să facă gimnastică, tenis sau atletism.