România, prima în lume la apă minerală, ultima la folosirea ei: comoara de sub picioarele noastre, ignorată și lăsată să se piardă

România are 40% din rezerva de apă minerală naturală a Europei și deține unele dintre cele mai valoroase izvoare din lume. Cu toate acestea, majoritatea acestor comori curg în pământ fără a fi exploatate, fără panouri informative, fără investiții și fără strategie. Stațiunile balneare sunt în paragină, centrele de tratament sunt închise, iar izvoarele sunt lăsate să ruginească în uitare. În loc să valorificăm ceea ce avem mai prețios, preferăm să importăm, să ignorăm și să risipim.

România stă pe o avere naturală de neimaginat: peste 40% din rezerva de apă minerală naturală a întregii Europe se află în solul acestei țări. Iar în lume, ocupăm primul loc. Din mii de izvoare țâșnesc ape cu proprietăți curative, recunoscute internațional pentru efectele benefice asupra sănătății, de la digestie, inimă și rinichi, până la plămâni și imunitate.

Și totuși, ce facem cu acest aur lichid? Nimic. Sau aproape nimic. Izvoarele sunt lăsate de izbeliște, centrele balneare construite pe milioane de euro zac goale, iar apa curge în pământ, fără nicio valorificare, fără nicio strategie. O țară care și-ar putea asigura un viitor durabil prin turism balnear, îmbuteliere și export, își bate joc de propriile resurse.

În Covasna și Harghita , zone bogate în izvoare minerale, realitatea este revoltătoare. Izvoare fără nume, fără plăcuțe, fără întreținere. Fântâni cu apă minerală folosite la spălat, dar despre care nimeni nu știe ce conțin. La Malnaș Băi, o fostă stațiune vizitată de nobili europeni, bazinele ruginesc sub cerul liber. La Bodoc, unul dintre cele mai valoroase izvoare ale țării a fost ignorat zeci de ani.

Sorin Dănilă, unul dintre puținii români care au avut curajul să îmbutelieze apa minerală direct de la izvor, descrie perfect absurdul românesc: „Trebuie să fii nebun ca mine să te apuci de așa ceva. Piața e super aglomerată și nu interesează pe nimeni.” De ce? Pentru că autoritățile nu susțin, nu promovează, nu protejează. Pentru că, în România, resursele naturale sunt tratate ca o povară, nu ca o șansă.

În centrul orașului Covasna, apa minerală curge pe jos. În multe alte locuri, izvoarele au fost lăsate să ruginească. Nu există panouri informative, nu există educație despre ce fel de apă este, cui îi folosește și cum trebuie consumată.

Silvia Șerban, somelier de apă, explică simplu: „Promovăm să bem doi litri de apă pe zi, dar nu spunem nimic despre calitatea ei. Nu educăm. Nu explicăm ce tip de apă e potrivit când și pentru cine.”

Iar în timp ce alte țări valorifică fiecare picătură, România risipește. Un izvor de apă minerală într-o țară ca Franța sau Italia este un motor de dezvoltare locală. În România, e doar un colț de beton prăfuit, cu o tăbliță ruginită, unde poate, din întâmplare, curge ceva.

Și toate acestea se întâmplă în timp ce importăm apă îmbuteliată din străinătate, în supermarketuri care vând „calitate europeană” în sticle frumos colorate, dar care, în realitate, valorează mult mai puțin decât ce curge liber în satele din Covasna.

Este o rușine națională. O risipă de resurse, o lipsă totală de viziune, o nepăsare crasă din partea statului. Avem ceva ce alte țări visează și alegem să nu facem nimic cu această comoară. Lăsăm natura să-și facă treaba, în tăcere, în timp ce conducătorii noștri se laudă cu reforme, planuri și investiții care nu ajung niciodată la izvoarele României.

România nu duce lipsă de resurse. Duce lipsă de respect pentru ele.