România plătește miliarde anual la UE, dar rămâne în subdezvoltare: banii pleacă necondiționat, se întorc cu umilință
Anual, România transferă miliarde de euro către bugetul Uniunii Europene. Bani reali, încasați din taxe și impozite plătite de români. Bani care pleacă fără condiții, dar se întorc doar în anumite condiții, printr-un sistem birocratic infernal, controlat politic și total rupt de realitățile din satele și orașele noastre. Asta nu e solidaritate europeană, e o relație colonială mascată în discursuri pompoase despre „coeziune” și „valori comune”.
În teorie, fondurile europene ar trebui să reducă decalajele de dezvoltare. În realitate, România rămâne în urma Occidentului mai mult decât era în 1989. Atunci, decalajul față de Vest era estimat la 10 ani. Astăzi, după 17 ani de „integrare europeană”, am ajuns cu peste 25 de ani în urmă. În unele județe, infrastructura arată ca în anii ’60. Peste 60% din comunități nu au acces la apă curentă, canalizare sau drumuri asfaltate. Sute de localități nu au iluminat public, rețele de gaze sau transport funcțional. Asta e Europa egalilor?
Și când cerem bani pentru apă, drumuri sau canal, ni se impun „axe” și „ghiduri” care răspund mai degrabă nevoilor Bruxellesului decât celor din Dâmbovița, Vaslui sau Teleorman. Proiectele sunt respinse pe motive tehnice, nu pentru că n-ar fi necesare, ci pentru că „nu se încadrează”. România cere conducte, Uniunea oferă piste de biciclete.
Ironia supremă este că suntem ținuți cu statutul de colonie chiar pe banii noștri. Plătim miliarde anual, iar în schimb primim un tratament de rangul doi, ni se dictează ce să facem cu propriii bani, ni se sabotează dezvoltarea durabilă și ni se impun politici care avantajează marile capitale, nu nevoile reale ale românilor. Este o formă modernă de supunere economică – nu cu armata, ci cu birocrația.
România merită mai mult decât resturi dintr-un banchet european. Merită respect, echitate și o reconstrucție profundă – pe baza nevoilor proprii, nu pe termenii altora. Altfel, rămânem captivi într-un parteneriat în care dăm tot și primim doar cât să nu murim de foame.
