România, peste media UE la absorbția fondurilor europene. Dar atunci… de ce nu se vede nimic?
România are, în mod oficial, un grad de absorbție a fondurilor europene de 16,3%, peste media Uniunii Europene de 11,4%. Cu toate acestea, realitatea din teren contrazice statisticile optimiste. Infrastructura e la pământ, spitalele sunt în ruină, iar școlile din mediul rural arată ca în anii ’80. Deși vorbim de miliarde de euro în proiecte contractate, România arată ca o țară care nu a văzut nicio investiție europeană. Unde sunt, de fapt, banii?
România, peste media UE la absorbția fondurilor europene. Dar atunci… de ce nu se vede nimic?
Ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Dragoș Pîslaru, a anunțat miercuri că România a ajuns la un grad de absorbție a fondurilor europene de 16,3%, depășind media Uniunii Europene, situată la 11,4%. O veste care ar trebui să inspire optimism. Dar când cobori în realitatea cotidiană, te întrebi firesc: unde sunt banii?
Peste 5.800 de proiecte sunt în implementare, iar România a atras 5,64 miliarde de euro din fonduri europene, cea de-a doua cea mai mare sumă în termeni absoluți, potrivit ministrului. Tot el vorbește despre o „accelerare” semnificativă față de anul trecut, când gradul de absorbție era sub 5%.
Dar în teren, România arată ca o țară care abia a deschis robinetul investițiilor. Drumurile județene se prăbușesc sub greutatea propriei neglijențe, spitalele din orașe medii și mici au instalații sanitare din anii ‘70, școlile din sate nu au toalete funcționale, iar transportul public între localități este o ruletă rusească. Comparația cu alte state UE devine dureroasă.
În Polonia, fondurile europene sunt vizibile prin rețele moderne de autostrăzi și căi ferate. În Cehia, s-au construit parcuri industriale competitive cu vestul Europei. În Lituania, digitalizarea serviciilor publice a redus birocrația la minimum. În România? Șantiere abandonate, proiecte „în evaluare” sau în hârtii, și un sistem birocratic greoi, sufocat de raportări, licitații contestate și documente pierdute între instituții.
Deși Programul de Dezvoltare Durabilă este considerat „campion european la absorbție”, iar alte programe precum cel de transport sau incluziune socială arată „progrese semnificative”, rămân întrebări esențiale: de ce nu vedem schimbări structurale?, de ce drumurile tot sparte sunt?, de ce spitalele rămân subfinanțate?
Ba mai mult, Dragoș Pîslaru recunoaște că proiecte în valoare de 6,3 miliarde de euro din PNRR sunt, tehnic, imposibil de realizat până în 2026 sau nu respectă procedurile. Asta înseamnă aproape jumătate din suma totală disponibilă prin Planul Național de Redresare și Reziliență.
În ciuda discursurilor optimiste și cifrelor aparent încurajatoare, România riscă să piardă bani, timp și mai grav, încrederea în capacitatea statului de a construi ceva durabil cu fonduri europene.
România este, încă o dată, campioană la raportări, dar repetentă la rezultate. Și oricâte procente am adăuga în statistici, realitatea din sate, orașe și comunități arată că progresul adevărat nu se măsoară în PowerPoint-uri, ci în drumuri asfaltate, spitale dotate și școli demne de 2025, nu de 1985.
