În timp ce alte state au o soluție instituțională clară, cu costuri predictibile și reguli publice, România funcționează încă din combinații de zboruri de linie, aeronave militare disponibile sau curse charter contractate punctual, în funcție de context și de urgență.
Problema nu este doar una de confort sau de protocol, ci de credibilitate și de capacitate administrativă. Un stat care pretinde că își apără interesele în Consiliul European, la summiturile NATO sau în negocieri economice strategice, dar își organizează deplasările „din mers”, transmite un mesaj de precaritate instituțională. Iar când soluția ajunge să fie, repetitiv, închirierea unei aeronave, inevitabil apar suspiciuni publice: cât a costat, de ce s-a ales acel operator, cine a decis, ce alternative au existat și de ce nu există un cadru stabil care să reducă improvizația.
În spațiul public, lipsa unei aeronave prezidențiale a devenit un simbol al statului care nu reușește să facă diferența între o cheltuială de imagine și o investiție de funcționare. Criticii subliniază că nu vorbim despre lux, ci despre un instrument de lucru, folosit predictibil, cu standarde de securitate și cu raportare publică regulată. În același timp, fiecare episod în care se află costurile unui charter sau apar neclarități legate de organizarea unei vizite externe alimentează cinismul: România pare fie prea săracă pentru o soluție proprie, fie prea dezorganizată ca să o gestioneze corect.
Tabloul este cu atât mai incomod cu cât, teoretic, există variante intermediare care ar putea elimina această rușine administrativă fără să arunce bugetul în aer: o aeronavă guvernamentală multirol folosită de instituțiile-cheie, un program de operare clar, auditabil, și o politică de publicare a costurilor și justificărilor pentru fiecare deplasare. În lipsa unei astfel de arhitecturi, România rămâne captivă între două reflexe păguboase: fie amână la nesfârșit o soluție normală pentru un stat european, fie plătește pe bucăți, mai scump și mai opac, de fiecare dată când apare o nevoie.
Dincolo de dezbaterea despre „avion prezidențial” ca etichetă, întrebarea reală este de ce statul român nu reușește să închidă o problemă de management elementar, cu reguli și transparență. Iar până când va exista o decizie coerentă, cu costuri publice și responsabilități clare, România va continua să arate ca un stat care negociază la masa marilor puteri, dar își face bagajele ca în ultimul moment. O rușine nu pentru că nu are un avion cu însemne, ci pentru că nu are un plan.
