România nu are ce căuta în Consiliul lui Trump: O caricatură de tratat susținută de Grindeanu și Simion, la rândul lor două caricaturi ale politicii mioritice
Într-un moment în care arhitectura de securitate a Europei tremură din toate încheieturile, România alege să facă ceea ce știe mai bine: să joace la două capete și să aplaude la scenă deschis o farsă. Așa-numitul „Consiliu de Pace” inițiat de Donald Trump nu este un tratat, ci o caricatură diplomatică, un reality-show geopolitic în care Bucureștiul se înghesuie să prindă un loc la masa figuranților.
Însă tragedia nu este doar participarea României la acest bâlci al deșertăciunilor, ci cine sunt „garanții” entuziasmului național pentru această aventură: Sorin Grindeanu și George Simion. O alianță de conjunctură între oportunismul birocratic și populismul de galerie, care transformă politica externă a țării într-o scenetă absurdă.
O „pace” de carton
Inițiativa lui Donald Trump, vândută lumii drept soluția miraculoasă pentru conflictele globale, este în realitate o subminare a instituțiilor care au garantat securitatea României în ultimele două decenii: ONU, NATO și UE. Acest „Consiliu” nu propune principii, ci tranzacții. Nu oferă garanții, ci capricii.
Pentru România, a valida o structură care pune semnul egal între agresor și victimă și care tratează alianțele tradiționale ca pe niște contracte imobiliare expirate este o dovadă de miopie strategică. Dar cine să vadă pericolul?
Grindeanu și Simion: Două fețe ale aceleiași neputințe
Spectacolul devine grotesc atunci când privim la majoretele locale ale acestui proiect.
Pe de o parte îl avem pe Sorin Grindeanu, eternul supraviețuitor al politicii dâmbovițene. Omul care a intrat în istorie prin celebra OUG 13 și prin capacitatea de a nu spune nimic în mii de cuvinte, vede în acest Consiliu o nouă oportunitate de a mima relevanța. Grindeanu susține inițiativa nu din convingere ideologică – un concept străin domniei sale, ci din reflexul vechiului activist de a se alinia la „ce se poartă” la stăpânire, oricare ar fi ea. Este caricatura politicianului de aparat, gata să semneze orice, atâta timp cât funcția îi este asigurată.
De cealaltă parte, îl avem pe George Simion, liderul AUR, care îmbrățișează inițiativa lui Trump cu fanatismul celui care caută validare externă pentru agenda sa internă haotică. Pentru Simion, nu contează conținutul tratatului, ci zgomotul din jurul lui. El este caricatura tribunului de operetă, care confundă diplomația cu transmisiunile live pe Facebook și interesul național cu numărul de like-uri.
Un dans pe marginea prăpastiei
Imaginea lui Grindeanu și Simion dându-și mâna, metaforic, pentru a împinge România în brațele unei structuri volatile precum Consiliul lui Trump, este definiția perfectă a eșecului clasei noastre politice.
Unul reprezintă incompetența administrativă fardată cu aroganță, celălalt reprezintă radicalismul gol de conținut. Împreună, ei nu construiesc o strategie, ci o glumă proastă. România nu are nevoie de salvatori providențiali de peste ocean și nici de interpreți locali care nu înțeleg partitura.
A susține o caricatură de tratat, având drept avocați două caricaturi ale politicii mioritice, nu este „pragmatism”. Este doar dovada că, la București, politica externă a ajuns să fie scrisă după ureche, într-o notă falsă și stridentă, care ne va costa scump atunci când cortina va cădea.
