România se află într-un moment de tensiune istorică, în care direcția viitoare nu mai poate fi mascată de discursuri goale sau de promisiuni reciclate. După decenii de tranziție fără sfârșit, întrebarea a devenit brutal de simplă: acceptăm să fim conduși în continuare de aceiași escroci care au drenat resursele statului sau alegem, în sfârșit, schimbarea reală?
Realitatea ultimilor ani arată un stat capturat de rețele politice și economice care au transformat puterea într-un mecanism de extracție. Contracte publice umflate, instituții paralizate, legi croite pentru interese de grup, dosare care zac prin sertare până la prescriere, toate au devenit parte din peisaj. În timp ce românii se luptă cu scumpiri, taxe mai mari și servicii publice tot mai slabe, o elită restrânsă a prosperat constant, indiferent de culoarea guvernelor.
Acești oameni nu au fost niciodată patrioți. Au vorbit despre țară doar atunci când a fost nevoie să-și justifice privilegiile. Au invocat stabilitatea pentru a bloca reforma, „experiența” pentru a ascunde eșecul și „responsabilitatea” pentru a menține un sistem care îi protejează. Au jefuit România fără zgomot, dar cu o eficiență remarcabilă, lăsând în urmă un stat obosit și o societate tot mai cinică.
La fiecare rundă electorală, aceeași schemă se repetă. Frica este instrumentul principal: frica de schimbare, frica de necunoscut, frica de „haos”. Se spune că alternativa ar fi mai rea, că orice ruptură ar fi periculoasă. În realitate, pericolul este menținerea unui status quo care a demonstrat, an de an, că nu funcționează pentru majoritatea cetățenilor.
România nu duce lipsă de resurse, ci de onestitate în administrarea lor. Nu duce lipsă de oameni competenți, ci de acces al acestora la decizie. Nu duce lipsă de idei, ci de curaj politic. Schimbarea nu înseamnă experimente hazardate, ci îndepărtarea sistematică a celor care au transformat statul într-un bancomat personal.
În acest context, responsabilitatea nu mai aparține doar politicienilor, ci și societății. Toleranța față de impostură, relativizarea furtului și acceptarea minciunii ca „rău necesar” au contribuit direct la degradarea instituțiilor. Când votul devine o formalitate, iar memoria publică este scurtă, escrocii prosperă. Când cerințele sunt ferme și consecvente, ei dispar.
Schimbarea reală nu vine din sloganuri agresive sau din salvatori de ocazie. Vine din reguli clare, din transparență, din sancțiuni aplicate fără excepții și din lideri care pot privi societatea în ochi fără să evite întrebările incomode. Vine din refuzul de a mai legitima figuri compromise doar pentru că „sunt de-ai noștri” sau „au mai fost”.
România este la răscruce nu pentru că ar fi condamnată, ci pentru că încă are de ales. Fie continuăm să girăm un sistem care a produs sărăcie, exod și neîncredere, fie decidem că jaful nu mai este acceptabil, indiferent cine îl comite. Fie rămânem captivi trecutului, fie începem, cu pași clari și consecvenți, o reconstrucție morală și instituțională.
Aceasta nu este o bătălie între stânga și dreapta, între est și vest sau între generații. Este o bătălie între escrocherie și responsabilitate, între minciună și adevăr, între interes personal și bine public. De această dată, amânarea nu mai este o opțiune.
