În ultimii 10 ani, datoria publică a României s-a dublat și a ajuns la un nivel alarmant: aproape 200 de miliarde de euro. O sumă colosală pentru o țară care nu produce suficient și care, în loc să investească în viitor, s-a mulțumit să consume pe datorie. Și mai grav este faptul că o mare parte din această sumă reprezintă datorie externă, contractată în condiții netransparente, de guverne fără legitimitate populară reală.
Dar ne întrebăm firesc: de ce au acceptat creditorii internaționali să finanțeze un stat aflat pe marginea falimentului? Ce interese au stat în spate? Nu cumva s-a urmărit altceva decât simpla recuperare a banilor? Nu cumva a fost o schemă de capturare a resurselor României, o formă modernă de colonizare economică?
Valuta împrumutată a fost deja scoasă din țară. Nu se regăsește în infrastructură, nu în spitale, nu în producție. În schimb, o parte din bani au alimentat importuri masive, au fost sifonați prin contracte cu dedicație, iar o altă parte s-a întors discret exact la cei care ne-au împrumutat. România a fost prinsă într-un cerc vicios al îndatorării și al dependenței.
Ce s-a obținut în schimb? Nimic durabil. În timp ce datoria crește, investițiile reale lipsesc. Economia reală este sufocată de taxe, în timp ce corporațiile străine își extrag profiturile fără piedici. Este evident că împrumuturile externe au fost folosite pentru a menține la putere un sistem corupt și obedient, nu pentru dezvoltarea națională.
Poate că în loc de o simplă „nechibzuință financiară”, asistăm la o mare schemă internațională de fraudă, în care România a fost transformată într-un vasal economic, bun doar să plătească dobânzi, să-și vândă pădurile, gazele, terenurile și oamenii.
Cine va rupe lanțul? Cine va spune adevărul? Pentru că nu mai este vorba doar de bani. Este vorba de suveranitatea și viitorul unei națiuni.
