„Prostul”, ca om de rînd, nu este un pericol pentru societate. Din contră, de cele mai multe ori, el este un personaj simpatic și de aceea i se și spune deseori „prostul nostru”. Prostul te și face uneori să rîzi în hohote, cînd, de pildă, îl întrebi: „Ce limbă vorbesc românii?”, iar el îți răspunde senin: „Nu știu, că nu sînt de aici!”
Prostul este și util în comunitate, lui dîndu-i-se sarcina de a face muncile cele mai rușinoase, pe care el le face cu pasiune, mîndru că este băgat în seamă și că este și el ca toți ceilalți.
De altfel, nu numai omul poate să fie „prost”. Adjectivul definește și alte chestiuni, cum ar fi „veștile”, care pot fi și ele „proaste”, la fel ca „glumele”, „vremea”, „norodul” (Sadoveanu), „sticla” (Alexandrescu), „vînătorul” (Alecsandri), „situația” (Ispirescu), „vorba” (Budai-Deleanu), „rușinea” (Creangă) sau chiar traiul nostru de zi de cu zi.
Cînd este vorba despre om, trebuie să recunoaștem că fiecare poate să spună despre fiecare că este „prost” și, de aceea, mi se pare înțeleaptă vorba aceea care spune „unde-i minte, e și prostie”, căci prostia nu este altceva decît adjectivul folosit de cineva pentru cel care nu este pe placul lui!
Cred că Benedetto Croce spunea că nu „prostia” îl sperie, ci „mediocritatea” și nici măcar cea obișnuită, ci „mediocritatea agresivă”, cea care cere mai mult decît i se cuvine!
Ei, bine, tocmai această „mediocritate agresivă” deschide calea spre „prostocrație”! Cînd „prostul” acela simpatic nu mai este mulțumit că este băgat în seamă de cei din jur și vrea să fie mai mult decît este și decît poate. Și nici măcar această aspirație nu este condamnabilă, căci este în firea omului să vrea mai mult, să fie mai important în societatea în care trăiește.
Problema cu adevărat periculoasă este atunci cînd „prostul” vrea și mai mult de la societate și începe să viseze la statutul de conducător al ei. Adică, atunci cînd „prostul” vrea „Puterea”! De fapt, asta și înseamnă, etimologic vorbind, „PROSTOCRAȚIA”, adică „Puterea prostului”!
