În România anului 2025, moartea unei femei nu mai șochează. Devine, încet-încet, o statistică rece, o știre de subsol sau o postare de indignare trecătoare. Dar în spatele fiecărei tragedii stă o poveste care urlă, care doare și care cere răspunsuri. Nu de la criminali, ci de la noi toți — și mai ales de la un stat care pare surd și orbit de propriul dezinteres. Ministerul Afacerilor Interne este condus de un incompetent, Cătălin Predoiu, care la rândul său ține în funcții niște generali corupți, o instituție unde toți șefii de IPJ-uri sunt numiți politic. Poliția Română este deprofesionalizată și lipsită de putere în lupta cu crima organizată.
O tânără de 28 de ani din județul Arad a fost răpită din fața barului în care lucra, târâtă cu mașina de fostul iubit și ucisă pe un câmp, după un traseu de coșmar de aproximativ doi kilometri. Femeia a murit în chinuri, prinsă cu mâinile în geamul mașinii, în timp ce agresorul o transforma într-un sac de carne și sânge sub roțile automobilului său.
Avea doi copii. Avea un ordin de protecție… dar doar pentru ei.
Pentru ea, nu a vrut. Poate de frică. Poate dintr-un soi de atașament toxic. Poate pentru că nu a crezut că „va merge până la capăt”. Poate pentru că trăim într-o țară unde femeile încă sunt învățate să rabde, să nu exagereze, să nu-și facă „bărbatul de râs”.
Teleormanul – un alt câmp de luptă al neputinței
Tot zilele acestea, în județul Teleorman, comuna Peretu a devenit scena unei alte crime sângeroase. O comunitate mică, un bărbat cu porniri criminale și, din nou, victime multiple. Detaliile sunt diferite, dar esența este aceeași: România este, din păcate, un teren fertil pentru violență, iar zonele rurale – sărace, abandonate și needucate – sunt terenul perfect pentru derapaje fatale.
Teleormanul nu este un simplu județ, este o radiografie a eșecului unui stat care își ignoră propriii cetățeni. Aici, criminalitatea se rostogolește din generație în generație, alimentată de sărăcie, alcoolism, frustrare și lipsă de speranță.
Prea mulți psihopați în libertate. Sau prea puțini oameni la datorie?
E ușor să spunem că România are prea mulți psihopați în libertate. E adevărat. Dar mai corect ar fi să recunoaștem că România are prea puțină justiție în stradă, prea puțin sprijin pentru victime și prea multe instituții care dorm în bocanci.
Unde sunt consilierii care să o fi convins pe tânăra din Arad să accepte și ea ordinul de protecție, nu doar pentru copii? Unde sunt patrulele care ar fi trebuit să monitorizeze respectarea acestuia? Unde sunt campaniile de informare, psihologii din sate, centrele de criză pentru mame abuzate?
Adevărul e că nu există. Nu în mod real. Statul român este absent exact când ar trebui să fie prezent: înainte ca cineva să moară.
Crima nu mai este o anomalie. Este un efect predictibil într-un sistem defect. Când o femeie se teme mai tare de rușinea satului decât de moartea iminentă, nu e vina ei. Când o comunitate închide ochii pentru că „nu ne băgăm în treburile altora”, nu e o întâmplare. Când poliția aplică ordinul de protecție ca pe o formalitate birocratică, nu e doar neglijență – este complicitate tacită.
Când mori în chinuri, târâtă pe câmp, pentru că ai iubit greșit și statul ți-a întors spatele, România nu mai e o țară — e o groapă comună a demnității feminine.
Nu mai putem spune că „nu am știut”. Nu mai putem spune că „nu se putea preveni”. Se poate. Dar nu se vrea. Iar până când această lipsă de voință nu se va transforma în acțiune reală, fiecare femeie ucisă în bătaie, înjunghiată, împușcată sau târâtă pe un câmp este, de fapt, o crimă cu autori multipli: agresorul… și statul.
