După peste trei decenii de democrație, România rămâne o țară instabilă politic și lipsită de viziune economică pe termen lung. Cu 37 de guverne și 28 de premieri în 35 de ani, promisiunile de reformă s-au pierdut în rotația nesfârșită a puterii, iar consecințele se văd în lipsa coerenței administrative, în sărăcia persistentă și în neîncrederea cetățenilor față de clasa politică.
Trei decenii și jumătate de democrație nu au fost suficiente pentru ca România să își găsească stabilitatea. De la entuziasmul din decembrie 1989 până la prezentul dominat de compromisuri politice, țara a schimbat 37 de guverne și 28 de premieri, într-un carusel al intereselor de partid. Instabilitatea guvernamentală a devenit norma, iar consecințele directe se văd în lipsa continuității politicilor publice și în degradarea încrederii în instituțiile statului.
Anii ’90 au fost sinonimi cu haosul tranziției: inflație galopantă, șomaj și privatizări controversate. Reformele începute atunci au fost adesea blocate de luptele politice interne, iar speranța unei economii moderne a fost amânată de fiecare nou guvern. Chiar și după aderarea la NATO și Uniunea Europeană, clasa politică a eșuat în a transforma aceste realizări în bunăstare reală pentru cetățeni.
Deși România se laudă astăzi cu o creștere economică record și un PIB de peste 370 de miliarde de euro, succesul aparține în mare parte mediului privat, nu decidenților politici. Guvernele s-au succedat fără o strategie clară, cu miniștri schimbați peste noapte și promisiuni reformulate la fiecare mandat. În timp ce antreprenorii au ridicat economia, politicienii au risipit ani prețioși în scandaluri și incompetență administrativă.
După 35 de ani de democrație, România rămâne o țară în care schimbarea la vârf nu înseamnă progres. În locul unei guvernări stabile și vizionare, societatea a primit fragmente de politici incoerente, lipsă de responsabilitate și o administrație blocată în propria neputință. Tranziția continuă, iar prețul o plătesc, în continuare, românii obișnuiți.
