O incursiune documentară în trecutul său ni-l arată pe adevăratul Marcel Ciolacu altfel decât ni s-a prezentat el însuși. Acțiunea se petrece la Buzău, acolo unde – știm acum de la Nicolae Ciucă – dă să înceapă Occidentul.
Suntem în 1982 și mezinul familiei Ciolacu intră la liceu.
Deși numele făcea trimitere la un liceu de filologie, așa cum fusese multă vreme, în ultimii ani ai comunismului școala se transformase într-una preponderent industrială. Iar evaluări din 1984 ale brigăzilor de partid păstrate în arhive rețin „nivelul scăzut de cunoștințe, priceperi și deprinderi ale elevilor de la profilul industrial și numeroasele absențe ale acestora”.
Inginera Aurora Hoștiuc i-a fost, timp de doi ani, profesoară de tehnologie, o disciplină la care clasele cu profil industrial dădeau teze trimestriale. Și-l amintește pe Marcel Ciolacu, cel din 1984, mai degrabă ca pe un elev mediocru, care nu se remarca în vreun fel anume: „Marcel nu a fost atât de isteț ca fratele lui, Daniel, pe care l-am avut elev înainte. Era un copil de mijloc, un șmecheraș, așa. Trecea clasa. Venea la ore, își vedea de treabă. Acum, că n-o fi fost de 10, o fi fost de 7 sau de 6, de 5 la teză… nu-mi mai aduc aminte notele. Dar în mod sigur a luat bacul.”
Tânărul admis, așadar, la o clasă de mecanică, cu rezultate școlare mediocre, ia examenul de bacalaureat la timp, în iunie 1986. Ratează însă intrarea la facultate și, în toamnă, merge în armată, la Otopeni, la UM 01900. La întoarcere, stă aproape un an pe bară, ocupându-și timpul cu pasiunea pentru muzică, manifestată adesea la un club din Casa Tineretului. Avea deja 21 de ani.
Sursa: RECORDER
