Au trecut doar câteva săptămâni de când Nicușor Dan a ajuns la Cotroceni și deja tot mai mulți români privesc cu îngrijorare comportamentul său. Râde singur, face grimase inexplicabile în aparițiile publice, are blocaje vizibile de gândire și exprimare. Se poticnește în propoziții simple, iar atunci când reușește să lege o idee, aceasta pare desprinsă dintr-un discurs de copil de 12 ani.
Nu pare că înțelege gravitatea funcției pe care o ocupă. Nu are reacții ferme, nu formulează poziții clare, nu transmite siguranță sau direcție. În schimb, avem bâlbâieli, pauze ciudate și o mimică dezorientată care, în orice alt stat serios, ar ridica imediat semne de întrebare privind capacitatea președintelui de a-și exercita atribuțiile.
Gândirea lui e haotică, infantilă, uneori complet ruptă de realitate. Când țara se confruntă cu probleme economice grave, cu abuzuri electorale, cu proteste și furie populară, Nicușor pare că trăiește într-o bulă în care nu s-a instalat nici criza, nici responsabilitatea.
Președintele României nu e o figură decorativă. Sau, cel puțin, n-ar trebui să fie. Iar când cel aflat în această funcție se comportă vizibil inadecvat, e o obligație publică să ne întrebăm: este capabil să conducă o țară? Din ce vedem zilnic, răspunsul e dureros de clar: nu.
