Guvernul condus de Ilie Bolojan împinge România rurală spre faliment fiscal. Pachetul de majorări de impozite adoptat la nivel central lovește direct în cei mai vulnerabili: țăranii care trăiesc din câteva hectare de pământ, un grajd, un solar și o mașină veche folosită atât la muncă, cât și la drumurile la oraș. De la 1 ianuarie, impozitele pe locuințe, anexe gospodărești și structuri agricole cresc abrupt, baza de calcul este majorată, taxele pe mașini se măresc, iar construcțiile agricole – silozuri, depozite, solarii, sere – sunt împinse mai agresiv sub lama impozitelor locale. Pentru omul de la sat, care abia își plătește motorina, îngrășămintele și ratele, noile biruri fiscale înseamnă un singur lucru: statul îi ia din buzunar ceea ce oricum nu primește de la piață.
Premierul Bolojan își justifică ofensiva fiscală cu un discurs tehnic despre deficit, „alinierea la standardele europene” și „nevoia de venituri la bugetele locale”. Vorbește doct, de la București, despre faptul că impozitele pe proprietate ar fi prea mici și că primăriile „nu pot sta cu mâna întinsă”. În realitate, exact oamenii care nu stau cu mâna întinsă sunt cei loviți cel mai tare: gospodarii care muncesc pământul, își cresc animalele și încearcă să rămână pe linia de plutire într-o economie ostilă.
Satele României arată complet diferit de prezentările lucioase ale Guvernului. Drumurile sunt încă de pământ sau pline de gropi, dispensarele au program redus sau sunt închise, multe școli au încă WC în curte sau funcționează la limita decenței, iar terenurile sunt lăsate pârloagă pentru că nu mai rentează să pui nimic. În loc să taie din risipă, din sinecuri și din aparatul bugetar supradimensionat, Guvernul Bolojan a ales calea cea mai ușoară: a crescut impozitele pe tot ceea ce deține omul obișnuit – casă, teren, vie, grajd, mașină. Satul românesc este tratat ca o simplă vacă de muls, o rezervă fiscală de unde se mai poate stoarce ceva atunci când cifrele de la Ministerul de Finanțe nu ies.
Pachetul de impozite împins de Guvern transformă micii fermieri în ținte sigure pentru Fisc. Valorile impozabile cresc, taxele locale se majorează, iar multe structuri agricole care până acum erau tolerate sau impozitate minimal sunt introduse în plin regim fiscal. Țărani care și-au făcut, din banii lor, un depozit, un solar, un mic adăpost pentru animale se trezesc acum taxați ca și cum ar fi mari investitori. Pentru mulți, nota de plată a statului ajunge să depășească efectiv profitul real al gospodăriei.
Nimeni din Guvern nu pare să fi făcut un calcul elementar: câți fermieri mici vor renunța de tot la activitate, neputând susține aceste impozite? Câte gospodării vor ajunge să trăiască doar din pensii mizere, pentru că pământul nu mai rentează? Câți tineri vor mai rămâne la sat dacă statul le ia tot mai mult pe case și pământ, dar nu le oferă infrastructură, servicii și un minim respect? Când ignori aceste întrebări, nu mai este doar cinism, ci prostie politică pură, ruptă complet de realitate.
Țăranul român este strivit între o piață care îl plătește prost și un stat lacom. Pe de o parte, prețurile la cereale, legume și lapte îi aruncă munca în derizoriu: în anii buni, marfa se vinde pe nimic, în anii slabi, nu se acoperă nici costurile. Pe de altă parte, statul îi cere mai mult pentru tot ce are: pentru casa pe care o moștenește din generație în generație, pentru pământul pe care se chinuie să-l lucreze, pentru mașina cu care își duce copiii la școală și animalele la târg.
Impozitele pe proprietate și pe construcțiile agricole sunt gândite în laboratoare birocratice, departe de câmp și de grajd. Se ignoră faptul că în agricultură venitul nu este constant, ci sezonier, și că seceta și schimbările climatice au făcut ca anii buni să fie tot mai rari. În aceste condiții, creșterea brutală a impozitelor nu înseamnă „modernizare fiscală”, ci condamnarea unor comunități întregi la sărăcie și depopulare.
Premierul Bolojan încearcă să-și cultive imaginea de „om serios, gospodar, reformist”. Dar, privit din satele României, portretul arată cu totul altfel: un lider care nu înțelege economia reală a țării, un premier care confundă disciplina bugetară cu jupuirea contribuabililor cei mai slabi, un om politic pentru care țăranul român există doar ca o cifră anonimă într-un tabel de venituri.
Când guvernarea se reduce la a ridica impozite din pix, fără să vezi că la capătul fiecărui procent în plus e o familie care nu mai poate ține pasul, nu mai vorbim de reformă, ci de agresiune fiscală din prostie și aroganță. Țăranii, cei care încă țin în viață o parte din economia și identitatea acestei țări, au toate motivele să spună răspicat: premierul Bolojan i-a omorât cu impozitele și i-a condamnat să plătească nota de plată a unei guvernări care nu știe decât să mărească birurile, nu să construiască soluții reale.
