Poporul român, condus de doi mancurți: Iohannis și Sandu au uitat de Eminescu

Astăzi se împlinesc 132 de ani de la moartea celui mare poet național al neamului, Domnul Mihai Eminescu, omul care a trăit și a luptat toată viața pentru visul milenar al poporului român – România dodoloață.

Avem doi președinți cu cetățenie română la București și Chișinău însă din păcate pentru ei Mihai Eminescu nu reprezintă un simbol și un model de urmat. Președintele României Klaus Iohannis și președintele Republicii Moldova Maia Sandu nu au scris nici măcar un cuvânt, astăzi, 15 iunie, la 132 de ani de la moartea poetului național Mihai Eminescu. Oamenii politicii care nu înțeleg esența unei națiuni sunt doar niște politicieni care vin de nicăieri și se duc spre nicăieri.

Pentru noi, românii, moldovenii, vlahii, aromânii sau cum ne-au mai numit barbarii, Eminescu rămâne în continuare povestea pământului pe care îl călcăm, şi sursă de inspiraţie în momentele în care suntem îndrăgostiţi, dar şi scânteia care ne animă sufletele în păstrarea valorilor şi idealurilor naţionale.

Atât timp cât Eminescu există în sufletele noastre şi pe buzele noastre, căci nu există român care, măcar o dată în viaţă, să nu fi făcut referire la Eminescu, putem spune că viaţa noastră este şi va rămâne bogată căci avem în simbolul acestei naţiuni o soluţie salvatoare.

Ce spunea George Călinescu la moartea mareului patriot român Mihai Eminescu

“Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

“Tăria parfumurilor” operei lui Eminescu sintetizează existenţa unui popor şi putem spune că nu România l-a dat pe Eminescu literaturii, ci Eminescu i-a fost dat României pentru a îndeplini rolul de simbol al unui neam.

MANCÚRT, mancurți, s. m. Persoană lipsită de memorie, care se supune orbește unui stăpân. – Din rus. mankurt.

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Că o barbă nepieptănată de crai.
Și niște ape că niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seară în jurul focului poezii –
„Miorița” și „Luceafărul” și „Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșîi
Și cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Țării Bîrsei și ai Țăriii Vrancei
Și ai altor țări românești.

Au mai existat și niște codri adînci
Și un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagănă fără vînt?

Acest tînăr cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilică în cartea vieții,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptății,
ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndragostiti
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Că lungi și mișcătoare șesuri.

Și pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

Acest material a fost publicat marți, 15 iunie 2021 – ora 19.00