Dacă privim cu ochelari ideologici scena politică din Europa Centrală și de Est, România și Polonia par, la prima vedere, două țări-surori: foste comuniste, membre NATO și UE, dependente de finanțări externe și implicate în jocuri geopolitice sensibile. Cu toate acestea, există o diferență esențială: în România, stânga culturală are mai multă putere simbolică decât politică, în timp ce în Polonia ea lipsește aproape complet – cel puțin în forma ei vest-europeană, „progresistă”.
Polonia pare să nu aibă o stângă independentă, precum cea din România, care să bage frica în oameni cu „vin rușii”, „ieșim din Europa”, „vin fasciștii”, să propună fascismul economic, ca apoi să lupte cu efectele lui, în aplauzele tuturor tefeliștilor, ale tinerei stângi actuale și a celei ce va urma. Ce păcat, pentru că și ea ar fi putut fi acum premiată cu vreun trofeu, precum Observator Cultural sau Premiul British Council.
România: Stânga care nu guvernează, dar impune narațiunea
În România, stânga progresistă nu a guvernat oficial în ultima decadă, dar a reușit să se insinueze în educație, media, instituții culturale, ONG-uri, ambasade și influenceri de cauză. De aici lansează periodic avertismente: „vin rușii”, „vin fasciștii”, „murim dacă ieșim din Europa”, „libertatea e în pericol”. De fapt, e o stângă care funcționează pe modelul fricii și al salvării providențiale, justificând astfel orice intervenție – fie ea economică, culturală sau socială – ca „necesară pentru democrație”.
Această stângă este simultan:
- anti-fascistă, dar practică fascism economic soft (subvenții, interdicții, reglementări masive),
- anti-capitalistă, dar dependentă de granturi occidentale,
- anti-autoritară, dar promovează cenzura în numele „combatării urii”,
- iubită de tineri care n-au muncit niciodată, dar știu sigur că „statul trebuie să ajute”.
Paradoxal, această stângă nu creează nimic durabil, dar e constant premiată. Premii Observator Cultural, burse British Council, recunoaștere UNATC, festivaluri, paneluri, diplome – toate pentru combativitate în fața pericolului imaginar sau pentru „lupta cu sistemul”, deși în realitate e parte din el.
Polonia: Unde stânga a murit și n-a mai înviat
În Polonia, lucrurile sunt mai simple: stânga e fie irelevantă, fie trecută la rezervă, în ciuda încercărilor de revitalizare. Electoratul polonez nu a înghițit ușor lecțiile „corectitudinii ideologice”. De aceea, stânga progresistă – cu discursurile despre fluiditatea de gen, redistribuție totală și anticapitalism soft – n-a prins. Conservatorii de la PiS, cu tot bagajul lor naționalist-religios, au reușit să mențină o linie de rezistență. Iar liberalii lui Donald Tusk, deși mai globaliști, nu sunt adepții corectitudinii politice de tip occidental.
În Polonia nu se urlă „vin rușii” pentru orice contradicție. Nu se dă foc la dezbatere cu „vin fasciștii” doar pentru că cineva vrea o altă opinie despre economie. Nu se umple media cu amenințări culturale apocaliptice doar ca să justifici o campanie de granturi.
Concluzia? România e mai „vestică” decât Vestul
Paradoxul cel mare este că România a absorbit cu entuziasm discursul ideologic al unei stângi occidentale decadente. Nu avem universități de top, dar avem activism queer sponsorizat. Nu avem spitale, dar avem festivaluri de film LGBTQ+ cu fonduri de stat. Nu avem echitate fiscală, dar avem think tank-uri de redistribuire imaginară a bogăției altora.
Polonia, cu toate criticile care i se aduc, a rămas ancorată într-o formă de realism politic și cultural. A preferat să fie etichetată „retrogradă” decât să devină o copie proastă a unei elite progresiste care disprețuiește familia, religia, economia reală și suveranitatea.
România, în schimb, a mers pe drumul invers: a importat elite ideologice fără fond, fără merit, fără rădăcină în realitate. Și le-a pus să creeze panici și fantasme cu care să controleze masele – sau cel puțin bula urbană dependentă de ideologie și de like-uri.
Ce păcat pentru Polonia! Ar fi putut și ea să primească niște premii, niște burse, niște aplauze pe Facebook… dar a ales realitatea.
