Un sondaj recent scoate la iveală un peisaj politic în transformare. Conform datelor, AUR conduce în preferințele românilor cu 29%, urmat de PSD cu 22%. USR și PNL sunt în declin, situându-se la egalitate cu doar 13%. Totuși, detaliul care trezește controverse este absenteismul masiv: aproape jumătate dintre români, 45%, refuză să meargă la vot.
Această situație avantajează, în mod paradoxal, exact „politicienii sistemului” pe care o parte dintre cei absenteiști declară că îi disprețuiesc. Fără presiunea unui electorat mobilizat, politicienii își consolidează pozițiile cu eforturi minime. Absenteismul devine astfel un instrument involuntar care menține partidele sistemului la butoanele puterii.
Criticii fenomenului punctează ipocrizia celor care afirmă că „nu votăm pentru a transmite un semnal”. În realitate, lipsa de implicare electorală nu a provocat niciodată o criză de conștiință în rândul politicienilor. Dimpotrivă, un electorat pasiv înseamnă mai puțini oameni de convins, mai puține resurse consumate și mai puține dezbateri incomode.
Această abordare este evidentă și în comentariile care relativizează succesul unor formațiuni precum AUR. „E pe primul loc, dar 45% dintre oameni nu votează”, spun unii, fără a înțelege că absenteismul nu anulează rezultatele. În democrație, cine merge la urne decide. Restul, pur și simplu, nu contează.
Acest sondaj ar trebui să fie un semnal de alarmă nu doar pentru politicieni, ci și pentru cetățeni. Neimplicarea nu este o formă de protest, ci o capitulare în fața unui sistem care se bucură în tăcere de indiferența generalizată. În fond, politica nu se face în absență, iar neparticiparea la vot este echivalentă cu renunțarea la dreptul de a influența direcția țării.
Fără mobilizare, „politicienii sistemului” vor continua să fie cei mai fericiți. Iar cei care stau acasă nu vor face decât să le asigure succesul.
