Există în România o specie rară de prădători: cei care dispar fără urmă, dar rămân în funcții. Marius Pieleanu, sociologul cu simțul fin al direcției din care vine comanda, pășește astăzi senin prin platourile de televiziune, cu fruntea netedă și vocea sigură. De parcă n-ar fi fost niciodată în mijlocul unui scandal care, în orice stat funcțional, l-ar fi scos definitiv din spațiul public.
A fost acuzat public de Ana Birchall că a hărțuit-o. Nu aluziv, nu metaforic – direct, cu citate. „Aș vrea să te vizualizez epidermic.” N-a negat, n-a fost nici deranjat prea tare. S-a plimbat și pe la DIICOT, prin dosare cu prostituate de lux, dar a scăpat: martor, desigur. Martorul perfect, care a fost acolo dar n-a văzut nimic.
Ce a făcut sistemul? L-a învăluit în protecție. Nicio sancțiune. Nicio anchetă reală. Nicio întrebare în talk-show-uri. Tăcerea e aur pentru cei care servesc cauza. Iar Pieleanu servește impecabil: cu sondaje croite la milimetru și analize de lemn umflat, în care poporul vrea exact ce vrea și partidul.
Așa s-a rezolvat cazul. Nu prin adevăr. Nu prin dreptate. Ci prin uitare. În România, prădătorii nu pleacă. Se reciclează. Se rebranduiesc. Devin iarăși respectabili, dacă sunt utili. Pieleanu nu mai e prădător. Nu pentru că n-ar fi fost. Ci pentru că a fost șters cu radiera puterii.
Și tot ce rămâne e liniștea vinovată a unui popor care s-a obișnuit să nu mai întrebe.
