Parchetul General, o instituție capturată de interese prin care magistrații au devenit intangibili
Parchetul General se află tot mai des în centrul unor discuții publice legate de modul în care își exercită atribuțiile și de felul în care sunt gestionate sesizările ce vizează chiar magistrați din interiorul sistemului. Fără a exista un verdict general asupra instituției, funcționarea ei este descrisă de numeroase voci ca fiind una opacă, dominată de proceduri care tind să conserve status quo-ul și să limiteze răspunderea efectivă.
În acest cadru, percepția de „intangibilitate” nu derivă dintr-o imunitate formală, ci din acumularea unor practici administrative: anchete prelungite fără explicații publice, clasări motivate succint, invocarea constantă a confidențialității și absența unor termene clare comunicate societății. Toate acestea construiesc imaginea unui sistem în care responsabilitatea este difuză, iar consecințele sunt rareori vizibile.
Gestionarea dosarelor sensibile este unul dintre punctele care ridică cele mai multe semne de întrebare. Atunci când informațiile despre stadiul anchetelor sunt minime, iar reacțiile instituționale apar doar sub presiune mediatică, Parchetul General ajunge să fie perceput nu ca un garant al legalității, ci ca un mecanism defensiv, orientat spre autoprotecție.
Diferența dintre modul în care sunt tratați cetățenii obișnuiți și modul în care sunt instrumentate cauzele ce privesc magistrați alimentează ideea unui dublu standard. Nu neapărat prin decizii explicite, ci prin ritm, limbaj și lipsa de asumare publică. În acest context, încrederea nu se erodează printr-un singur caz, ci prin repetiție și tăcere.
Parchetul General se află astfel în fața unei probleme de credibilitate instituțională. Pentru a contracara percepția unei structuri închise, soluția nu ține de discursuri sau comunicate formale, ci de fapte verificabile: transparență procedurală, explicații clare pentru decizii majore și un cadru de responsabilitate care să fie ușor de înțeles de către public.
În lipsa acestora, instituția riscă să rămână asociată cu ideea unui sistem autoreferențial, în care magistrații par protejați nu de lege, ci de propriile mecanisme interne.
