un editorial de Ioana Ene Dogioiu
Prestația ministrului român de Externe la celebra emisiune HARDtalk de la BBC pune reflectorul pe mult mai mult decât inadecvarea dlui Aurescu la funcție. Pune reflectorul pe un autentic deficit de democrație în Romania, pe un mod profund defectuos de funcționare a statului, asumat însă, majoritar de societate.
Din start, dl Aurescu știa sau ar fi trebuit să știe că intră într-unul dintre cele mai dificile dialoguri cu presa, branduit ca atare din chiar titlul emisiunii.
Cu siguranță nu a putut condiționa interviul de formularea în avans nu a temelor, ci și a întrebărilor pentru a recita apoi răspunsurile de pe foițe, cum s-a mai întâmplat în țară.
Deci era un interviu în care îi era cu adevărat măsurată anvergura de vârf al diplomației, ceea ce înseamnă abilitate de comunicare, de învăluire, de seducție, de PR pentru România și de reacție potrivită la cele mai dificile întrebări.
În fața acestora, a ofensivei continue a jurnalistului Stephen Sackur, dl Aurescu a avut două atitudini.
Una pasiv agresivă, de exemplu când a fost întrebat, cu un raport oficial pe masă, despre tratamentul românilor față de minoritatea rromă.
Este deosebit de stupid ca într-un interviu de acest tip să recurgi la agresivitate. Pe jurnalist nu îl impresionezi, e antrenat, joci pe terenul lui, și publicul vede întotdeauna în ea un semn de slăbiciune. Iar când ești ministru de Externe, teoretic un artist al catifelei, este de-a dreptul uluitor.
Cea de-a doua abordare a fost blocajul “nu comentez” în fața întrebărilor repetate din diverse unghiuri referitoare la ajutorul militar acordat de România Ucrainei. Un blocaj care, vom vedea, l-a dus pe dl Aurescu tocmai în capcana revelatoare.
Evident că ministrul de Externe nu putea ieși din mandatul primit din țară, de la CSAT și președinte, care au ales să țină secret conținutul acestui ajutor. Aici nu e nimic de discutat.
Dar un ministru de Externe nu răspunde așa. Un ministru de Externe încearcă să explice afabil și învăluitor de ce țara sa consideră că aceasta este cea mai eficientă atitudine.
Și argumentele puteau fi multe, începând cu apropierea geografică de război, cu situația delicată a R. Moldova. După cum dl Aurescu putea să mute discuția pe ajutorul vizibil acordat Ucrainei și laudele publice primite de România pentru el, inclusiv de la președintele Zelenski.
În general, ar fi fost preferabil pentru România ca ministrul ei de Externe să apară la o asemenea emisiune, de top și cu imensă audiență, zâmbitor, relaxat, agil, nu ca un funcționar reactiv, încruntat și frustrat.
Dincolo de asta, o întrebare a jurnalistului Stephen Sackur, în ofensivă pe chestiunea secretizării ajutorului militar către Ucraina, pune degetul direct pe o problemă de substanță a funcționării României:
“BBC: România e o democrație, nu-i așa?
Bogdan Aurescu: Aveți dubii?
BBC: Ei bine, eu știu că într-o democrație, cetățenii așteaptă ca guvernul să dea socoteală cetățenilor. Publicul are dreptul să știe dacă guvernul furnizează fonduri semnificative și ajutor militar Ucrainei”.
Șah-mat!
Într-adevăr, politicul românesc în general nu se simte dator să dea niciun fel de socoteală pentru deciziile sale, nu se consideră dator să le expună dezbaterii publice.
Totul este secret, este confidențial și servit pe tavă poporului spre digerare. Uneori e un pic scandal, poate ceva agitație, mascată rapid cu o perdea de fum și dacă nu ne sare CE în cap, mergem înainte.
Dacă ne sare, ne repliem, dar nu vom pierde ocazia să-i punem în cârcă niște eșecuri strict interne, ca să o mai decredibilizăm puțin.
Chestiunea pragului pentru abuzul în serviciu e doar cea mai recentă asemenea situație: stabilită în conclav restrâns la ceas de seară, fără explicații, fără ca măcar partidele guvernării să fi știut, și retrasă sub presiunea UE pentru a fi înlocuită cu o soluție la fel de netransparentă și nefundamentată.
În chestiunea pensiilor speciale a fost cam la fel: amendamente de conclav, trântite cu o seară înainte, trecute prin comisie că prin unt, votate bloc, fără dezbateri.
Renunțăm la bani din PNRR? Punem asta într-un document confidențial și nu dăm explicații.
Legile educației au fost un simulacru de dezbatere. Nici până azi dna ministru Deca nu a putut explica articulat de ce ține cu dinții la admiterea în licee deși nimeni, aboslut nimeni, în afara câtorva directori de colegii direct interesați, nu o susțin. Ce interese confidențiale sunt în spate?
Legile siguranței, apărute ca un draft misterios în presă acum câteva luni, nu au nici până azi o paternitate asumată, o explicație rațională și credibilă.
Ca să nu mai vorbim de faptul că președintele țării secretizează informațiile despre costul din bani publici al avionului faraonic închiriat pentru un turneu diplomatico-turistic, cu escală la Sibiu, ca Uber-ul.
Este un deficit de democrație, un dispreț pentru regulile de bază ale democrației, care sigur că ține în alertă și partenerii externi.
Niciodată nu știu la ce se pot aștepta în relația cu România și ce se poate întâmpla dacă nu țin ochii pe minge și mâna pe portofel neîncetat.
Să nu ne mirăm atunci că orice decizie externă care implică o investiție de încredere în autoritățile de la București, cum este intrarea în Spațiul Schengen (îți încredințez paza granițelor mele și acodarea de vize în numele meu), întâmpină mari rezerve.
Dar, din păcate, acest deficit nu e niciodată sancționat la vot. Românii înșiși au în majoritate cu totul și cu totul alte apăsări decât funcționarea democrației și transparența pe care le-o datorează cei plătiți din banii lor.
E cu mult mai important ce a făcut nu știu ce “influencereasă”, ce case de marcat instalează un privat în magazinul lui sau cum ne-au furat nenorociții la arbitraj, Eurovision etc.
Stupefacția lui Stephen Sackur pune o oglindă nu doar în fața autorităților, reprezentate de Bogdan Aurescu, ci și în fața societății românești. Pentru că democrația trebuie respectată și apărată și de o parte, și de cealaltă.
