Anul a început cu protestele fermierilor din Polonia și Germania, au urmat protestele celor din România apoi din Franța, Belgia, Olanda, Italia. A fost unul dintre momentele în care se vede limpede că politicile ecologiste sunt foarte populare în presa de mainstream și printre liderii politici, însă alegătorii le resping, deoarece costul la nivel personal este prea mare. S-a văzut cât de sensibile sunt la nivel politic importurile de alimente ieftine, scutite de taxe vamale, din Ucraina. S-a mai văzut cât de fragile sunt afacerile fermelor mici, mau puțin poluante, și cât de repede pot să dispară ele sub presiunea economică și pe fondul migrației tinerilor spre orașe.
În Polonia, fermierii și transportatorii s-au ridicat împotriva importurilor din Ucraina care inundă țara și împotriva concurentei neloiale a șoferilor ucraineni. În Franța, șoselele și orașele au fost împroșcate cu îngrășăminte bio, nu de oricare, iar oamenii au câștigat cel puțin în privința înghețării taxelor pentru motorină. În Olanda, protestele împotriva unor legi draconice pentru reducerea poluării cu amoniac au dus la apariția unui partid populist al fermierilor și la premierea la alegerile generale a liderului de extremă-dreapta Geert Wilders, pentru poziția sa mai apropiată de fermieri. Protestele din vestul Europei au mai smuls și o promisiune din partea miniștrilor că vor bloca un acord de liber schimb UE-America de Sud (Mercosur), care ar fi păgubos pentru agricultorii Europei. În Germania, fermierii au obținut menținerea unor subsidii pentru motorina vechi de aproape șapte decenii. Iar, la nivel european, în schimbul politicilor ”verzi” adoptate până acum și care au umplut paharul, guvernele europene au primit închegarea unei mișcări politice anti-ecologiste exact în pragul alegerilor europarlamentare.
Protestele nu au avut parte deloc de o presă buna în Europa. Unele reviste i-au criticat pe fermieri, unele reproșându-le că sunt printre cele mai subvenționate și mai protejate categorii sociale (dar menționând mereu în paranteză că acest lucru nu este valabil pentru fermele mici si mijlocii, ci mai mult pentru companiile gigant). Apoi, oamenii au fost acuzați că au căzut în capcana partidelor populiste, iar acestea din urma sunt acuzate că au căzut în capcana Rusiei lui Putin sau ca sunt chiar finanțate de Moscova. Nu de puține ori au fost publicate comentarii care sugerează că suntem în pragul unui mare război și că nu este vremea ca europenii să fie nemulțumiți, ci trebuie să producă armament (unde, câtă vreme legislația de mediu închide oțelăriile europene care pot furniza materie prima pentru tancuri și artilerie?) și să facă sacrificii pentru a suporta costul pregătirii de război. 2024 este un an electoral în multe țări europene, iar frenezia războiului ce a cuprins presa și ”comentariatul” european pare să ajute nu doar la izolarea protestelor și a liderilor lor, ci și la promovarea unui numit tip de candidați. Dacă este să fie război, un președinte bun poate fi doar un secretar general adjunct NATO, iar premier un general fost șef de Mare Stat Major.
Este de notat că valul de proteste a început în Germania, o țară în care relațiile în economie nu au deloc un istoric conflictual, dimpotrivă. Iar protestele din Germania s-au extins și la mecanicii de locomotivă, transportul public, personalul de securitate din aeroporturi, medici. Toți cer condiții mai bune de muncă si salarii mai mari. Cu alte cuvinte, germanii doresc renunțarea la modelul economic îmbrățișat de țara lor cu 25 de ani în urma (de către cancelarul Gerhard Schroeder) și administrat apoi docil și fără viziune de Angela Merkel; asta înseamnă importuri ieftine de energie și materii prime, salarii mici, specularea la maximum a subevaluării monedei euro pentru creșterea exportului, mici cure de austeritate pentru Germania și unele draconice pentru tarile datornice din zona euro. Începând de la criza financiară din 2008, Germania a început să-și impună modelul economic în întreaga UE. Să fie oare protestele și nemulțumirea din Germania un indiciu despre viitorul Europei?
Influența germana la nivel economic, dar și succesul pe care eticheta germana lipită pe produse și pe politicieni (de la primari și până la președinte, in Romania) îl are în Europa ar putea duce la ideea că UE merge încotro se îndreaptă Germania.
De aceea este bine de văzut ce se întâmplă acum în Germania, dincolo de protestele cu tractoare pe străzile Berlinului. În Germania se înmulțesc partidele populiste. După Alternativa pentru Germania (cu 20%, al doilea partid în sondaje, depășind toate partidele din coaliția la putere), a apărut Alianța Sahra Wagenknecht, deputata de 55 de ani născută în fosta RDG care s-a afirmat în Partidul Die Linke, creat pe ruinele Partidului Socialismului Democratic, PCR-ul est-german. Acum, Wagenknecht a creat o formațiune de stânga care dorește reluarea rapidă a importului de gaze din Rusia, încetarea războiului și a ajutoarelor pentru Ucraina și este primul partid de stânga care propune reguli dure împotriva imigrației. Alianța Sahra Wagenknecht este cotată cu 3-12% în sondaje (fluctuația se datorează apariției recente a partidului).
Un alt partid este in curs de formare, sub conducerea lui Hans-Georg Maassen, fost șef al serviciului de informații al Germaniei și fost membru al Uniunii Creștin Democrate, un politician cu viziuni de extremă dreapta, nemulțumit că nu i s-a acordat o șansă în fostul său partid. Sondajele arată că potențialul unui asemenea partid este de 15%. Maassen este deschis la o alianță cu Alternativa pentru Germania.
Pe lângă proliferarea partidelor populiste, în Germania se întâmplă ceva mult mai grav și nociv pentru democrația europeană – mitinguri și rechizitorii împotriva noilor partide.
Totul a început când un ONG progresist a acționat la un pont și a spionat o întâlnire a câtorva zeci de lideri AfD, CDU și afaceriști, la Potsdam, în noiembrie 2023, o întâlnire privată unde cei prezenți au discutat despre un plan pentru deportarea imigranților din Germania. Cancelarul Olaf Scholz a reacționat înțelept și a declarat că aceasta este o chestiune de competența serviciilor secrete germane.
Demonstrațiile de înfierare a partidului de dreapta ce au urmat au fost lăudate de televiziuni și marile ziare germane, însă ele au fost absurde, pentru că nu au fost demonstrații împotriva vreunei decizii, ci împotriva unui potențial rezultat electoral sau împotriva unui rezultat al sondajelor de opinie, scrie Eurointelligence.com. Istoria Brexitului ar fi trebuit să-i învețe pe politicienii pro-europeni că protestele pentru nesocotirea rezultatului unui referendum și pentru organizarea altei consultări au dus la o versiune și mai dură a divorțului dintre Marea Britanei si UE. Mai important este însă ce spune o fostă disidentă din RDG și apoi deputată în Bundestag, Vera Lengsfeld: ”În Republica Democrată Germană se organizau demonstrații de masă pentru a întări sprijinul pentru regimul comunist și a stârni ura împotriva dușmanilor poporului”. ”Poliția politică se infiltra și denunța grupurile disidente. Situația creată de protestele de acum împotriva dreptei sunt o reminiscență a RDG-ului”, spune Lengsfeld.
Cealaltă absurditate din politica Germana ține de apelurile la scoaterea în afara legii a Alianței pentru Germania, în loc ca politicienii de centru să-și facă treaba de politicieni și să învingă AfD la urne. Eliminarea unui partid cu care simpatizează aproape un sfert din electoratul țării este cea mai rapidă modalitate de a radicaliza un sfert din populație, iar asta în condițiile in care toate partidele populiste din Germania nu ar reuși să obțină împreună un scor care să le ajute să guverneze și să le dea majoritatea necesară schimbării constituției.
Peer Steinbruck, fost ministru social-democrat al Finanțelor, a spus că scoaterea în afara legii a AfD nu are sens, pentru că nu poți interzice nefericirea.
Dacă Europa se îmbolnăvește când Germania strănută, valul de proteste ar trebui privit cu mare atenție, pentru că ar putea urma și in alte state contrademonstrații de înfierare a populiștilor, a săracilor și a celor nemulțumiți de guvernare, apeluri la scoaterea în afara legii a partidelor antisistem, campanii de presă pentru a demonstra că nu există alternativă la inflație și austeritate, că poate nu există alternativă nici măcar la război. Iar, în România cel puțin, este greu de văzut un lider de partid tradițional care să aibă luciditatea și bunul simț ale lui Steinbruck.
