Sfârșitul lunii decembrie 1989: zile și nopți cumplite în cursul cărora Bucureștiul s-a aflat în stare de asediu. Atunci, pe 21 și 22, moartea și-a făcut de cap, adusă de forțele de represiune asmuțite de Ceaușescu asupra propriului său popor. Apoi, începând cu seara de 22 decembrie, la scurt timp după ce l-a acuzat pe „Nicu Odiosul“ că a „întinat nobilele idealuri ale socialismului“, Ion Iliescu ne-a anunțat că vom fi atacați de „teroriști super-instruiți, care trag din toate pozițiile“. Spuse pe un ton isteric, aceste câteva cuvinte au aruncat toată țara în haos, notează Cotidianul.ro.
Retrasă pentru câteva ore în cazărmi, Armata (care cu doar câteva ore înainte trăsese din plin în protestatarii din toată țara) a trecut brusc „de partea poporului și a Revoluției“. La fel ca în restul țării, și în Capitală, criminalele căpetenii militare au scos artileria grea pe străzi, iar tancurile, puse sub comanda unor ofițerași mărunți în grad și prost instruiți, au deschis focul, care pe unde le-a trecut prin cap. Alți ofițeri, le fel de cretini, s-au împrăștiat și ei prin zonele centrale, unde, încercând să ne convingă că luptă, pe viață și pe moarte, contra acelorași teroriști inexistenți, au tras în tot ce mișca. Sau în tot ceea ce prostia, haosul, alcoolul și valul de isterie generalizată i-au făcut să creadă că ar fi „teroriști“. În scurt timp, lupta cu fantomele diversiunilor lansate de Iliescu de pe micul ecran a devenit cumplită, cu scene terifiante: masacrul de la Otopeni, linșarea echipei USLA condusă de colonelul Trosca.
Plus alte zeci și sute, de fapt, peste o mie, de oameni uciși, care, mai puțin celebri fiind, n-au apucat să intre în atenția publicului și nici să apară în paginile ziarelor. Ei sunt acum martirii Revoluției și tot ceea ce le-a rămas este un mormânt sub o lespede de marmură, în Cimitirul Eroilor Revoluției. Unul dintre eroii-martiri este acum pe nedrept uitatul Horia Căciulescu, artistul de comedie de care puțină lume își mai amintește. Cândva, a fost un răsfățat al teatrelor de revistă, coleg de generație cu Puiu Călinescu. Cu puțin noroc, glumele sale ne-ar fi încântat, cu siguranță, și după 1990, când fragila noastră democrație i-ar fi putut da ocazia să-și dezlege limba și umorul cu mult mai mult decât și-a permis pe vremea „Odiosului și a Sinistrei“. Nu a fost să fie așa. Pe 24 decembrie 1989, la două zile după fuga lui Ceaușescu și cu o zi înainte de ciudata execuție de la Târgoviște, niște militari imbecilizați de isteria teroriștilor n-au avut nimic mai bun de făcut decât să deschidă focul asupra unei Dacii, pe care au ciuruit-o. Soarta a făcut ca în acea mașină să se afle Horia Căciulescu.
Isteria generalizată
Lansată de Ion Iliescu, psihoza „teroriștilor“ a fost întreținută zile și nopți la rând de posturile de radio și mai ales de Televiziunea devenită, peste noapte, extrem de „Liberă“. Executând ordinele încă nu se știe cui, crainicii ne-au bombardat nonstop cu tot soiul de povești care mai de care mai halucinante. Primele zvonuri au fost cele despre apa otrăvită, despre barajele de acumulare aruncate în aer sau despre rezervele de sânge transfuzabil distruse ori doar contaminate. Și, desigur, despre „teroriștii“ de toate națiile și de toate culorile.
Apoi au apărut alte bazaconii de care acum am râde cu lacrimi dacă ni le-ar mai îndruga cineva, fie chiar și de pe micile ecrane: babe teroriste care umblau prin oraș cu pistoalele ascunse în colivele pe care le duceau la biserică, indivizi prinși fiindcă mergeau mai ciudat din cauză că aveau niscai pistoale ascunse în pantofi, ori popi care ar fi deschis focul din turlele bisericilor la care slujeau. Într-un interviu acordat mult mai târziu, actorul Alexandru Arșinel a povestit una și mai boacănă: atunci, în decembrie ’89, ajuns la Radio, a trebuit să dezmintă public un zvon care circula prin Capitală. Un zvon care spunea, nici mai mult, nici mai puțin, că Stela Popescu este teroristă și umblă prin București cu un Trabant din care mitraliază lumea de pe stradă.
„Einstein cu fizica, eu cu fizicul“
Puțini mai sunt cei care își amintesc acum de Horia Căciulescu. Născut în 1922, era coleg de generație cu Puiu Călinescu, alt mare comic al nostru, care, deși era mai mare cu doi ani, a avut parte de o viață mai lungă. Toate aparițiile scenice ale lui Căciulescu au fost în roluri de comedie. O singură dată a jucat într-o dramă: drama propriei sale vieți. Unicul său rol tragic a fost unul deosebit de lung, care a durat câțiva ani: ani cumpliți, pe care, arestat din motive politice fiind, i-a petrecut la sinistrul Canal. Căciulescu, cel pe care îl cunoșteam noi, era un om slăbuț, al cărui chip ar fi putut fi considerat ascetic. Ar fi putut, dar nu era așa. Niște sprâncene imense, care-i acopereau ca o streașină ochii ghiduși, împreună cu trupul filiform ca o grisină stârneau hohote de râs înainte chiar ca el să fi apucat să rostească vreun cuvânt.
Se spune că un umorist adevărat este cel care, înainte de a-i lua în râs pe ceilalți, are puterea de a se ironiza mai întâi pe el însuși. Căciulescu le-a făcut din plin pe amândouă. Vorbind despre sine însuși, n-avea nicio problemă să recunoască, în hohotele de râs ale publicului, că este „solid ca un biscuit privit din profil“. Iar într-o șarjă amicală, în care părea că polemizează cu prietenul său, corpolentul Mircea Crișan, tot el s-a lăudat cândva cu trupul său: „Ați auzit vreodată un îndrăgostit spunându-i iubitei: dragă, tu ești grăsiciunea mea? Nu, toți spun: dragă, tu ești slăbiciunea mea. Păi, vedeți? Fiecare cu ce are: Einstein cu fizica, eu cu fizicul“. Toate astea s-au încheiat însă brusc sub o rafală ucigașă. Ca un presentiment al vremurilor cumplite care aveau să urmeze, atunci, în seara de 24 decembrie 1989, Revoluția cretinilor a ucis Comedia.
Haosul criminal
Lansate mai ales de pe ecranele televizoarelor, chemările disperate la lupta cu „teroriștii“ au aruncat atât Bucureștiul, cât și restul țării într-un haos de nedescris. Aduse de prin toată țara, dar lipsite de o comandă unică, forțele militare din cele mai diverse specializări, conduse de tot soiul de imbecili cu pretenții de mari comandanți de oști, s-au înghesuit peste tot până ce au ajuns, efectiv, să se calce pe călcâie și să se împuște unii pe alții. Plasați în tot soiul de așa-zise „dispozitive de luptă“, aceiași militari care executaseră ordinele ucigașe ale lui Ceaușescu s-au dat peste cap să-și dovedească zelul antiterorist. Astfel, în centrul Capitalei, doar în zona Palatului Telefoanelor au acționat peste patru sute de militari veniți de peste tot, de la spilcuiții Regimentului de Gardă la soldați ai trupelor de Securitate. Toți susținuți de tancuri, TAB-uri și transportoare-amfibie. Se spune că nu Moartea este cea care ne caută pe noi, ci că, atunci când ne vine ceasul, noi suntem cei care plecăm grăbiți la întâlnirea cu Ea. Ei bine, exact în acel furnicar bezmetic și-a găsit Horia Călinescu să se ducă în seara de 24 decembrie 1989.
A crezut prea devreme în libertate
De atunci până în ziua de azi, procurorii au tot promis că vor ancheta și elucida „misterele Revoluției”. Dar, până la urmă, au reușit să producă doar un lung șir de decizii de neîncepere a urmăririi penale (celebrele NUP-uri). În ceea ce privește Revoluția din București, anchetatorii au deschis, încă din ianuarie 1990, un dosar imens, cu peste o sută de volume, înregistrat sub numărul 97/P/1990. Dosar la care au muncit ani la rând, justificându-și astfel salariile generoase pe care le-au primit. Tot ce a rămas din munca lor sunt relatările martorilor care descriu aproape pas cu pas dramaticele evenimente din decembrie 1989. Inclusiv cele legate de moartea lui Horia Căciulescu. Ce aflăm de acolo?
Că în seara de 24 decembrie actorul a plecat, cu Dacia personală, la Palatul Telefoanelor, de unde voia să vorbească cu cineva din străinătate. El era la volan, iar în mașină se mai aflau, pe locurile din spate, două tinere cunoștințe, surorile Milica și Vica Gavriliuc. Ajuns pe strada Constantin Mille, actorul s-a trezit în fața unei formațiuni de soldați, infanteriști comandați de lt. maj. Emil Pană, de la UM 01395 București. În plus, zona era ținută sub control de mai multe TAB-uri. Mai mult decât atât, carosabilul era blocat de o betonieră, târâtă acolo chiar de niște militari din „dispozitiv“. În declarația sa, dată ca martor, lt. maj. Emil Pană le-a povestit procurorilor cam tot ceea ce a făcut el la Revoluție. Atunci, în decembrie 1989, avea gradul de locotenent-major și era comandant de companie la UM 01305. La anchetă a declarat că, pe 21 decembrie 1989, era dislocat în zona fostului CC al PCR. Apoi, a mai spus că tot el a condus cordoanele de baraj de la Scala, dar și că a tras cu un aruncător de grenade în Palatul Telefoanelor. Din cauza lui, acolo au murit și doi militari de la alte unități, militari trimiși, culmea, tot ca să lupte cu „teroriștii“.
Privitor la moartea lui Căciulescu, ofițerul Emil Pană a relatat: „Precizez că acesta nu a oprit la primul baraj aflat mai sus de noi, iar când a ajuns cu autoturismul în zona noastră, s-au efectuat somații de către militarii mei, care se aflau sub transportoare și care i-au cerut să oprească, dar actorul nu a înțeles somația, continuându-și drumul. Am dat ordin să se tragă, iar un soldat a tras în șofer, în zona capului. După ce actorul a fost împușcat s-au efectuat somații de ieșire a celor două femei din autoturism, dar ele n-au coborât imediat. Abia după un timp s-a deschis o portieră, s-a coborât un picior, după care soldații au tras, o femeie s-a retras, s-a deschis și cealaltă ușă, dar a doua femeie, fiind împușcată în fund, s-a retras“. Așadar, ofițerul știa că la volanul mașinii se afla cunoscutul actor Horia Căciulescu. Dar asta nu l-a interesat și a ordonat deschiderea focului.
Desigur că nici prin cap nu i-a trecut că femeile n-au ieșit imediat din mașină pentru că erau și ele rănite. Dar putem să bănuim cât s-o fi hlizit el văzând că au împușcat-o pe una dintre ele exact în fund. De fapt, focul asupra mașinii a fost executat de către doi militari în termen: fruntașul Ionel Silea și soldatul Petre Ghiță. Audiați și ei, soldații au afirmat că, înainte de a trage, l-au somat regulamentar pe conducătorul mașinii, dar este foarte probabil ca, din cauza zgomotului infernal din zonă, somațiile lor să nu fi fost auzite. Expresia „au tras în zona capului“ este un eufemism. De fapt, gloanțele au spulberat, pur și simplu, capul actorului. Astfel se face că el nu a putut fi recunoscut decât pe 27 decembrie, dată menționată și pe actul său de deces. De atunci au trecut aproape 27 de ani. Foarte puțini au fost cei care au apucat să plătească pentru morții Revoluției. Iar foarte mulți dintre ofițerii bezmetici care au tras și înainte și după 22 decembrie 1989, în loc să înfunde pușcăria, au fost avansați, peste noapte, la grade și funcții pe care, în condiții normale, nici măcar nu le-ar fi visat.
Petre Roman în străinătate: „Teroriștii au fost o diversiune!“
În urmă cu vreo câțiva ani, jurnaliștii de la EvZ au publicat mărturia lui Cornel Mihalache, jurnalist de televiziune, care a povestit că fostul premier Petre Roman a declarat în repetate rânduri, în turneele sale din străinătate, că așa-zișii teroriști au fost doar o diversiune pusă la cale de „emanați“ în frunte cu Ion Iliescu. „De la Petre Roman am aflat și chiar am scris: «În realitate, (acţiunile teroriste) au fost o diversiune pusă în mişcare de conducători ai Armatei confruntaţi cu acuzaţii dure asupra participării armatei la represiunea sângeroasă a revoltei populare»“.
De curând, Parchetul General a anunțat redeschiderea Dosarului Revoluției. Poate că, la un moment dat, procurorii îl vor întreba de sănătate și pe fostul ofițer Emil Pană. Ba, poate că și pe Tiberiu Nițu, fostul procuror general care s-a lăudat și el că a tras la Revoluție, dar în zona Televiziunii. Ajuns în postura de inculpat, acuzat de comiterea unor crime împotriva umanității și pus în fața posibilității de a-și sfârși bătrânețile în spatele gratiilor, Ion Iliescu a vorbit și el despre acest nou demers al Justiției.
Și a vorbit, ca de obicei, cinic și nepăsător: „Eu îi înțeleg pe cei care au avut pierderi. Dar asta a fost! A fost caracterul cel mai radical de transformare din tot arealul nostru. Nici ungurii, nici cehii, nici polonezii nu au avut asta, nici măcar bulgarii. Deci la noi a fost o mișcare radicală de înlăturare a vechiului regim, cu sacrificii umane. Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot… plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești… Ce rost are să dezgropam…?“.
