Moartea dolarului ar putea fi aproape, dar în niciun caz nu se va întâmpla brusc

Zvonurile despre moartea dolarului sunt pe atât de exagerate cu atât sunt mai des repetate, este de părere Niall Ferguson într-un editorial pentru Bloomberg.

„Mă întreb de ce fiecare ţară trebuie să tranzacţioneze cu dolar. … Cine a decis că este dolarul după dispariţia etalonului aur? … Astăzi, ţările trebuie să aibă dolari pentru a exporta, când ar putea face asta în propriile monede.”

Citatul în cauză este al lui Luiz Inácio Lula da Silva, preşedintele Braziliei. Cuvintele lui Lula mi-au adus imediat în minte gândurile unui alt preşedinte în urmă cu mai bine de jumătate de secol:

„Convenţia prin care dolarul primeşte o valoare ca monedă internaţională nu se mai bazează pe scopul său iniţial. … Faptul că multe state acceptă dolari … pentru a compensa deficitele americane, au permis Statelor Unite să fie îndatorate în mod gratuit faţă de ţări străine.”

Vorbitorul de atunci a fost preşedintele Charles de Gaulle, iar data a fost 4 februarie 1965. Totodadtă, ministrul său de finanţe Valéry Giscard d’Estaing, a inventat expresia memorabilă „privilegiu exorbitant”, referindu-se la statutul dolarului.

Să fii sătul de dominaţia puternicului dolar este, cu alte cuvinte, o tradiţie veche. Într-adevăr, este o temă atât de recurentă a jurnalismului financiar încât se pot identifica cicluri în utilizarea expresiei „privilegiu exorbitant”. Vârfurile recente, conform Google, au fost în 2007, 2011 şi 2014.

„Pregătiţi-vă pentru o lume valutară multipolară” a fost mesajul lui Gillian Tett într-un articol recent al Financial Times. La începutul acestei luni, în timp ce preşedintele chinez Xi Jinping se afla la Moscova, Vladimir Putin s-a angajat să adopte renminbi pentru „plăţile între Rusia şi ţările din Asia, Africa şi America Latină” pentru a reduce expunerea Rusiei la activele „toxice” în dolari.

Deci, să aruncăm o privire mai atentă asupra datelor. Este adevărat că, măsurat în mod convenţional, dolarul reprezintă acum o pondere mai mică din rezervele internaţionale decât în 1999, în scădere de la puţin peste 70% la 59%.

Principala schimbare care a avut loc începând cu anii 1990 este că euro a devenit a doua monedă de rezervă a lumii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru emiterea de datorii internaţionale, împrumuturi şi plăţile globale prin sistemul Swift: în fiecare domeniu (în special în ultimul) euro s-a împământenit în mod clar.

Faptul că ţările din zona euro s-au alăturat americanilor pentru a impune sancţiuni financiare Rusiei slăbeşte foarte mult argumentul conform căruia SUA abuzează de sancţiuni care în cele din urmă subminează dominaţia dolarului. După cum notează Setser, invazia Ucrainei şi sancţiunile ulterioare nu par să fi avut un efect perceptibil asupra alocării rezervelor, chiar dacă luaţi în considerare diferitele fonduri suverane, care acumulează şi active în valută străină. Chinezii şi-au mărit efectiv deţinerile de aşa-numite obligaţiuni „agency” emise de entităţi guvernamentale americane, cum ar fi Federal Housing Administration şi Government National Mortgage Association.