Mircea Dinescu a fost cenzurat pe Facebook. Textul său referitor la prigonirea preoților români din Bucovina și incendierea bisericilor românești din Ucraina a fost „șters” de pe rețeaua de socializare.
În exclusivitate pentru „Cotidianul”, Mircea Dinescu a acceptat să detalieze subiectul.
Redăm mai jos transcrierea acestui interviu:
MIRCEA DINESCU: „MESERIA MEA ESTE LIBERTATEA!”
Ion Spânu: Mi se pare stupid ca Mircea Dinescu sa fie încă odată cenzurat la 30 de ani după Revoluție. Aș dori pentru Cotidianul un punct de vedere.
Mircea Dinescu: În primul rînd că aici a funcționat turnătoria noastră românească. Sunt din ăștia fanaticii care n-au sentimentul nici al compasiunii, nici al milei. Știi că, de fapt ăsta era sentimentul meu pe care-l exprimam acolo, faptul că am vazut cîteva biserici arzînd, am văzut personajul ăsta care pe mine m-a impresionat acum vreo 4 ani, am vazut un film cu el cu cei 400 de copii pe care îi îngrijește el acolo. Știi?
S: Da, preotul Jar.
D: Mi s-a părut … așa… Mi s-a părut incredibil că nu reacționează statul român, societatea civilă românească, biserica. Înțelegi ?
S: Da, da, da, mai ales pe fondul empatiei, simpatiei față de Ucraina, față de poporul ucrainian, dar nu există sentimentul de simpatie, de empatie față de românii de acolo.
D: Da. Eu am o teorie. Știi? Eu mă așteptam ca suferința lor să fie… da, bine, eu am o teorie că suferința nu te face mai bun, din păcate. E o tristețe aici, că eu am vazut oameni care au făcut pușcărie, au ieșit din pușcărie și au devenit informatori. Știi? Și au bagat pe alții în pușcărie. Cazul Quintus, de exemplu. În loc ca suferința pușcăriei să-i facă să fie generoși, nu! Ei, așa și aici, mă așteptam ca și suferința lor să fie… E și blîndețea o armă pînă la urmă, și bunătatea creștină, de fapt, e o armă, nu? Păi, n-ar fi avut președintele Ucrainei decît de cîștigat dacă își manifesta empatia față de preoții români și chiar și față de preoții ruși, după parerea mea, pentru că sunt 10 milioane de rușii acolo, cîți ori fi în Ucraina. El în loc să-și atragă simpatia lor și ăsta era un prilej cu biserica… În fine. Așa se crează ură împotriva lui. Uite, cum trebuia să fie și acum, cînd România ar fi trebuit, în mod normal, să reacționeze la chesita asta. Vorbesc de statul român, vorbesc de opinia publică din România, care pare.. Și ar fi fost și un bun prilej pentru discutat, să pună piciorul în prag Iohannis. Dar, Iohannis e lipsit de picioare și de mîini pentru că, în mod normal, ar trebui pusă problema limbii române, adică înțeleg, dar nici în școală, nici în biserică? Tu să nu lași slujbele în limba română? Păi, este de necrezut! Totuși, zona asta în care sunt acești oameni, a fost o zonă în care Eminescu s-a născut, într-un fel, acolo, poezia lui, daca ne gîndim ce a scris el despre Bucovina…
S: Acolo a învațat, și de aceea am pus mereu întrebarea: ,,domne, pînă la urmă, Eminescu a învățat în Ucraina sau în România?”
D: O sa iasă Eminescu din mormînt și o să facă ordine…
S : Dar chestiunea asta cu bisericile vine imediat după ce a fost legea aceea a minorităților care este devastatoare pentru minoritatea românilor, care nu-i așa mică, e vorba de 500.000 de romani.
D: Stii de ce e tristețea cea mare, ți-am spus, pentru că sunt unii care au facut turnătoria asta cu mine în America sau unde? Pentru că nu-mi dau seama de unde a fost scos articolul și poezia mea și sunt niște fanatici, stii, că scriau despre „domnul Dinescu cu alcoolul în cap”! Au scris o chestie… Domnule, sunt atît de tîmpiți. Întelegi ? Ei cred că artistul, poetul trebuie să fie ceva… un ascet…
S : Da, or e bețivan, or e nebun…
D: Cel mai mare poet american a murit săracul și ăla beat în șanț, daca ne gîndim puțin la Edgar Allan Poe. Baudelaire, cel mai mare poet francez, era un mare… Păi tu socoteși și mă faci pe mine bețiv și tu te dai artist. Eu mi-am dat seama că acești indivizi din lumea literară, de fapt, ei nu sunt scriitori, sunt pur și simplu niște funcționari ai scrisului, știi? Aici este tristețea cea mare. Că altfel presa întelege că un poet poate fi și beat. Întamplarea face că eu nu sunt acoolic. Puteam să fiu. Nichita Stănescu, marele poet modern al României, a fost un alcoolic, asta este, dar eu nu-l judec pentru chestia asta. Era treaba lui, e problema lui. Pai, pe mine m-au făcut ăștia alcoolic…
S: Nici măcar în ’89, cînd ai scris în „Liberation” împotriva lui Ceaușescu, nu ți-au spus așa…
D: De unde pînă unde să judeci tu un poet că bea un pahar de vin sau 10 pahare sau… treaba mea, puteam si să fiu… să iau și pe nas, să trag… Artistul își permite sau, mă rog, nu e un om obișnuit, or acești funcționari ai scrisului, tineri din păcate, turnătorii noi, noua generație de turnători… Este unu la Timișoara care a scris și încă o tipă, una de la el, nu mai știu cum îi chemă, că n-am reținut, așa, erau absolut scîrboși cum mă vedeau ei. În fine.
S: Dar cum ți se pare ție, care esti un disident autentic, poate singurul alături de Doina Cornea, care a reacționat împotriva regimului comunist, că ai fost interzis?
D: Auzi, mă, eu nu m-am omorît după comunism, nu mă omor nici după capitalism, deși ăștia mă fac…. Primul care m-a înjurat că sunt moșier a fost Ion Iliescu, nu stiu dacă îți amintești?
S: Da, da ,da, sigur ca da.
D: Că el a spus, cînd scriam eu în Cațavencu împtriva PDSR-ului, Iliescu a scris, a dat un interviu și zice: „Nu înteleg de ce mă înjură Dinescu că a ajuns moșier”! și n-au trecut 2, 3 ani și m-a facut moșier si asta, una isterică, am uitat cum o cheamă, a fost la televizor, in fine. Deci nici moșier nu pot să fiu că-s ticălos, că am furat… deși n-am furat niciun ban. Banii mei i-am facut din presă, din televiziune, in fine… Pe urmă bețiv, moșier nu știu ce păcate mai am, în fine. Ideea e că eu spun ceea ce cred, pe mine mă plictisește ticăloșia asta care ia forma „corectitudinii politice”, că asta e, din păcate. Știi? Uneori ticăloșia ia forma „corectitudinii politice”.
S: Dar acum , în ultimele zile ai simțit că s-a schimbat puțin atitudinea, adică și-au dat seama că, totuși, a-l cenzura pe Dinescu nu e chiar cea mai înțeleaptă decizie.
D: Da, este o chestie foarte rușinoasă, am scris, nu știu dacă ai văzut, ultima chestie de a mea. I-am scris o scrisoare, ăstuia, austriacul, cancelarului austriac…
S: Nehammer…
D: Nu mai știu cum îl cheamă… Alzheimer… Da. În fine…
S: N-am vazut scrisoarea…
D: Da uită-te, uită-te, că e interesantă…
S: Da, da, da.
D :Și am deja o sută de mii de accesări.
S: Acum la cîteva zile după ce s-a întîmplat momentul acela cu Ucraina ai un alt mesaj pentru această chestiune?
D: Nu, eu o să mai vorbesc. Eu n-o să mă las copleșit de mediocritățile și de funcționarii scrisului. Eu sunt un om liber! Și pe vremea comuniștilor, cînd le-am spus că meseria mea e libertatea, i-am spus unui secretar de partid, în fine… Asta este, meseria mea este libertatea!
S: Rămîne valabil în continuare?
D :Rămîne valabil, da.
S :Bine Mircea Dinescu, mulțumesc.
D :Bine, te pup, pa!
S :Numai bine!
De asemenea, Mircea Dinescu i-a trimis o scrisoare cancelarului Austriei, Karl Nehammer. Iată și transcrierea acestui text:
„Dragă frate,
Atîta vreme cît avem în comun băncile, benzinăriile, pădurile şi subsolul patriei noastre, başca un preşedinte care vorbeşte aceeaşi limbă cu dumneavoastră, aş putea spune că suntem fraţi.
Că şi noi l-am îngropat pe Nicolae Bălcescu într-un mormânt anonim din cimitirul săracilor din Palermo, ca mai apoi să-i desenăm chipul pe bancnota comunistă de o sută de lei, tot aşa cum străbunii dumneavoastră l-au aruncat pe Mozart într-o groapă anonimă din cimitirul săracilor din Salzburg ca să-i mâncaţi mai târziu numele de pe bomboanele de ciocolată cu marţipan.
Şi mai avem în comun Zidul Berlinului pe care eu am încercat să-l dărâm cu versurile mele explozive în 1988, iar dumneavoastră, ca , i-aţi inhalat fericit praful de cărămidă un an mai tîrziu ca să-l scoateţi, la maturitate, pe nări, sub forma unor vălătuci de sârmă ghimpată pe care vreţi să îi atârnaţi ca pe o salbă la gâtul Balcanilor.
Aş mai adăuga că avem în comun şi harnicile românce care vă spală la fund bunicii paralizaţi din Viena şi Dunărea albastră în care vă deversaţi lăturile ce se depun în mîlul de la Porţile de Fier. Aş mai aminti şi de bluza surorii dumneavoastră cumpărată pe doi lei, dintr-un second-hand, de o femeie sărmană din Maramureş.
Mulţumim pentru daruri, frate, şi, nu uita, cînd o să te mai joci de-a schengenul pe deasupra Bulgariei, să ne aduci şi nouă o porţie de globalism împănat cu sârmă ghimpată, să ne astâmpărăm odată pentru totdeauna nesăbuita noastră foame de libertate.
Mircea Dinescu.”
