Listarea și vânzarea Hidroelectrica se înscrie pe lista marilor cedări de suveranitate, un act de trădare națională
„N-a mai rămas nimic de furat!“, spunea, cu un pesimism șmecheresc, fostul premier Radu Vasile. Și o spunea acum mai bine de două decenii. S-a dovedit că nu avea dreptate nici măcar în mică măsură. De atunci și până azi s-a furat, se mai fură și se va mai fura din România în draci.
Uneori, furtului i se dă o aparență legală. Dar, indiferent de formă și de aparență, un furt este un furt atâta vreme cât se schimbă proprietarul unui bun fără acordul educat, dat cu deplin discernământ, al proprietarului anterior.
Cu o capacitate instalatăde producție de peste 6.000 de MW, Hidroelectrica este, în contextul crizei energetice mondiale ce tinde a se perpetua, cea mai importantă companie românească. Este, în același timp, o companie strategică, ce ar trebui să se afle 100% în proprietatea și sub controlul statului român. Și nu este. Și va fi din ce în ce mai puțin.
Săptămâna aceasta se listează oficial la bursă această companie. Statul român deține, în continuare, 80% din acțiunile Hidroelectrica. La vânzare au fost scoase acțiunile deținute de către Fondul Proprietatea. Fondul Proprietatea deține acțiuni la o serie de companii de stat românești, acțiuni pe care nu le-a cumpărat, ci le-a primit de la statul român, rolul inițial al acestui fond fiind de a-i despăgubi pe cetățenii români ale căror bunuri au fost naționalizate de către statul comunist.
Foarte mulți dintre acești cetățeni au fost, totuși, despăgubiți în natură, primindu-și (ei sau moștenitorii lor) proprietățile sau contravaloarea acestora. Fondul Proprietatea, în care statul român a vărsat parte dintre cele mai profitabile companii ale sale, și-a pierdut de multă vreme scopul inițial, devenind doar un vehicul care produce bani, pe cârca companiilor de stat românești, pentru cetățeni și firme care nu au nici cea mai mică legătură cu proprietarii sau moștenitorii proprietarilor imobilelor naționalizate. Statul român, prin Ministerul Finanțelor, deține doar 5,96% din Fondul Proprietatea și nu are, practic, vreun cuvânt important de spus în administrarea acestui fond.
Miercuri se oficializează privatizarea a 20% din cea mai importantă companie de stat românească din acest moment. Se obțin bani buni. 1,8 miliarde de euro, cam așa ceva. Dacă statul român ar fi vândut 20% din Hidroelectrica pentru a acoperi găurile din buget, ar fi fost o crimă. Dar nu vinde statul român, vinde un fond de investiții, așa că nu avem de ce să ne revoltăm. De-acum încolo, însă, Hidroelectrica fiind listată pe bursă, statul va putea vinde compania, puțin câte puțin, până când, într-o bună zi, ne vom da seama că aceasta nu ne mai aparține.
Hidroelectrica deține,în acest moment, niște mijloace de producție a energiei irepetabile. Hidrocentrale precum cele de la Bicaz, Vidraru, Porțile de Fier (I și II) sau Stânca-Costești nu se vor mai construi niciodată în România. Costă prea mult, necesită o planificare pe perioade îndelungate de timp și investiții pe care nici statul și cu atât mai puțin investitori privați nu mai sunt dispuși să le facă. Ca să nu mai vorbim de problemele de mediu pe care le-ar putea ridica astfel de construcții. S-au blocat lucrări de infrastructură pentru mult mai puțin, așa că n-are rost să ne facem iluzii.
Vânzarea Hidroelectrica, ce începe, practic, săptămâna aceasta, se înscrie pe lista marilor cedări de suveranitate pe care le face România.În ultimii 30 de ani, România și-a cedat petrolul, gazele și rafinăriile, la prețuri de nimic. Statul român a cedat unor operatori privați telecomunicațiile, de care este complet dependent.Statul român nu le poate oferi cetățenilor săi prețuri decente la energie, pentru că a înstrăinat către niște operatori privați rețelele de distribuție a acesteia.
Statul român acordă ajutoare financiare companiilor private, prin diverse scheme de ajutor de stat, dar nu are voie să sprijine companiile sale din domenii vitale, precum transporturile.
Statul român este forțat să acorde facilități fiscale în valoare de miliarde de euro anual, dar este pus imediat la colț dacă încearcă să sprijine categoriile defavorizate.
Statul român dă câte 10.000 de euro celor care își cumpără un automobil electric, pentru uz personal, dar nu găsește bani pentru a asigura transportul copiilor către și de la școală.
Statul român subvenționează producătorii agricoli, dar nu poate impune limite decente la prețul alimentelor.O țară nu poate supraviețuimultă vreme în absența unui stat puternic și respectat. România nu are așa ceva. În acest moment, statul român este ca și inexistent, acaparat de o șleahtă de incompetenți fără viziune și care nu se gândesc la altceva decât la propriul prezent și, rareori, la propriul viitor.
Un proiect de țară ar fi să dotăm România cu un stat funcțional, puternic și care să lucreze în interesul cetățenilor săi. Dar dacă ne gândim că pentru implementarea unei porcării pompoase precum „România educată“ a fost nevoie de șapte ani, realizăm că pentru a da României un stat am avea nevoie de una sau mai multe eternități.
