Laptele la poarta fermei a ajuns de două ori mai ieftin decât apa plată. Am ajuns aici pentru că Agricultura e condusă de boii lui Paul Stănescu
Într-o perioadă în care coșul zilnic este tot mai scump, iar inflația dictează prețurile la raft, agricultura românească se lovește de o realitate economică absurdă. Un litru de lapte crud, vândut de producător la poarta fermei, a ajuns să coste la jumătate față de un litru de apă plată îmbuteliată dintr-un supermarket. Această anomalie nu doar că sfidează logica comercială, dar condamnă sectorul zootehnic la o moarte lentă și sigură.
Cum am ajuns aici?
Am ajuns aici pentru că Agricultura românească e condusă de boii lui Paul Stănescu, precum Florin Barbu. Un ministru care nu face nimic pentru fermieri, fiind numit în funcție doar pentru a redirecționa banii către clanul infracțional condus de Paul Stănescu. Așa am ajuns ca stful din Delta Dunării să devină pășune, pentru ca milioane de la UE să ajungă în conturile aceste grupări criminale de la Olt.
Analiza pieței actuale scoate la iveală o discrepanță revoltătoare. În timp ce un litru de apă plată se vinde în marile rețele comerciale cu prețuri cuprinse între 3 și 4 lei, fermierul român primește pentru un litru de lapte premium, cu grăsime optimă, abia 1,50 – 1,80 lei.
Traseul laptelui de la ugerul vacii până la raftul magazinului dezvăluie o veritabilă „scurgere” a profitului. Același litru de lapte preluat cu sub 2 lei de la fermier ajunge să fie vândut consumatorului final cu 7, 8 sau chiar 9 lei. Diferența uriașă se pierde pe lanțul intermediarilor: procesatori, distribuitori și, mai ales, marile lanțuri de retail, care își asigură marje de profit uriașe pe spatele producătorului de bază.
Pentru a obține un litru de lapte, un fermier investește în furaje de calitate (afectate grav de secetă și scumpiri), asistență veterinară, energie electrică pentru echipamentele de muls și răcire, plus munca fizică zilnică, 365 de zile pe an, fără sărbători sau zile libere.
De cealaltă parte, apa plată necesită un proces de extracție, filtrare și îmbuteliere în plastic. Deși logistica are costurile ei, este inacceptabil din punct de vedere economic și moral ca un produs ce necesită un efort biologic și uman colosal să fie evaluat sub nivelul apei de izvor.
Falimentul tăcut al satului românesc
Lipsa de intervenție a autorităților și dezechilibrul de putere din piață au transformat fermierii în „sclavii” moderni ai industriei alimentare. Strânși cu ușa de procesatorii care amenință constant cu importuri de lapte ieftin din țări vecine (precum Ungaria sau Polonia, unde subvențiile sunt gestionate diferit), crescătorii de bovine din România sunt forțați să vândă în pierdere doar pentru a nu arunca laptele la canal.
Consecințele acestei bătăi de joc sunt deja vizibile: abatoarele sunt pline de vaci de lapte tinere, trimise la tăiere pentru că fermierii nu mai pot susține costurile. Odată cu fiecare fermă închisă, România pierde o parte din suveranitatea sa alimentară, devenind tot mai dependentă de importuri.
Cât timp va mai tolera statul român acest capitalism sălbatic în care intermediarul dictează prețul, iar producătorul este strivit? Până când nu se vor implementa legi clare care să limiteze adaosurile comerciale abuzive pe lanțul de aprovizionare și să asigure un preț corect la poarta fermei, laptele românesc va rămâne o resursă vândută la preț de nimic, într-o țară în care apa a ajuns un lux.
